Okamoto Taro şi Okinawa (II)

Alina Rădulescu

12 July 2011

A doua întâlnire: Întâlnirea artistului cu insulele

Adevărul fie spus (dar sper să rămână între noi, fetele), îmi plac tare mult artiştii săriţi de pe fix, cei care eliberează lumea de ideile fixe pe care aceasta, într-un fel sau altul, le-a căpătat şi le practică în mod plicticos şi robotic. Apreciez un clasic, pentru particula de eternitate, de sublim universal pe care reuşeşte să o surprindă, dar mă cuprinde o euforie mult mai mare, o dorinţă de a trăi viaţa mult mai profundă, în faţa operei de artă a vreunui rebel, a unui artist care a încercat să creeze ceva nou, într-o lume în care majoritatea ideilor se reciclează. Ăsta este motivul pentru care, mi-a plăcut iniţial de Okamoto Taro. Pe Omul ăsta poţi să-l acuzi de orice (inclusiv de faptul că în loc să se însoare cu iubita lui, a adoptat-o), dar nu poţi să-l acuzi că-i mofturos. Tot ceea ce i-a dat viaţa să guste, Okamoto a gustat, a înghiţit şi a povestit. Deschiderea sa spre orice, refuzul de a refuza l-au făcut un om care şi-a creat arta, povestind-o, un artist care a dat noi sensuri operei sale prin punerea ei, în mod ostentativ, în faţa tuturor. A repetat cu încăpăţânare că trebuie să creezi ceea ce vrei să creezi, fără să te temi că nu o să se vândă, că nu va place criticii, că nu are valoare. Şi nu doar a propovăduit această credinţă, ci a practicat-o în repetate rânduri, concepând opere care au avut mereu darul de a surprinde, a băga spaima sau nelămurirea în oase, de a atrage atenţia asupra lucrurilor pe care tindem să le uităm.

Piesa centrală a expoziţiei despre care vă povesteam data trecută este o replică a celei mai faimoase lucrări a artistului, o sculptură numită “Turnul soarelui”, reprezentând un con cu mâini întinse către soare, cu trei feţe reprezentând trecutul, prezentul şi viitorul, progresul omenirii şi armonia, idei pe care, aşa cum spuneam, Okamoto Taro le detesta. Sculptura i-a fost comandată lui Okamoto cu ocazia Expoziţiei Mondiale de la Osaka, prima expoziţie mondială care a avut loc în Asia şi care a avut ca laitmotiv tocmai progresul omenirii şi armonia. Artistul nu a refuzat comanda. Dimpotrivă, fără să facă niciun compromis, s-a dedicat ei cu pasiune, deşi tema îi displăcea în mod evident.  A declarat că o să facă ceva teribil, nerezonabil, ceva care să-i facă pe oameni să exclame “Ce-o mai fi şi asta”, pentru că asta este ceea ce trebuie să facă arta, să uimească, să pună pe gânduri. Artistul şi lumea sa trebuie să fie explozia de creativitate care duc lumea mai departe – acesta este crezul care a făcut din opera lui Okamoto un simbol… un simbol al libertăţii artistice, al libertăţii umane, al inovaţiei născute din muncă asiduă, din chinuitoare obsesii. Creând o statuie uriaşă, în care şi-a revărsat întreaga energie artistică, pe care a conceptualizat-o cu grijă şi cu interes pentru detaliu, Okamoto a dat o adevărată lovitură stereotipurilor. “Priviţi-o! Asta este arta mea, hidoasă, criticabilă, născută din interiorul meu cel nepreocupat de conceptele voastre”, pare să fie declaraţia pe care Okamoto vrea s-o facă, ridicând soarelui o statuie uriaşă, de neînţeles, şi cu un profund şi intenţional caracter falic, căci, să nu uităm, obsesia lui Okamoto era imaginarul primitiv. Japonezii nu au înţeles-o, dar au iubit-o şi o păstrează şi astăzi în Osaka, pentru locul unde a fost iniţial amplasată. Rostul ei rămâne o enigmă, pe care criticii încearcă s-o desluşească în fel şi chip.

Cum a început povestea mea cu Okamoto şi unde a ajuns ea acum este însă o cu totul altă poveste (frumoasă). Dacă l-a început mi-a plăcut lipsa lui de interes pentru critică şi dorinţa de a face lucrurile să se întâmple, de a transforma imaginarul în concret artistic, de a nu se lăsa înfrânt de condiţii, circumstanţe şi alte scuze, când am descoperit dragostea lui pentru Okinawa, relaţia a căpătat o altă faţetă. Se vede în studiul lui asupra Okinawa un Okamoto care nu este nici copil teribil, nici artist nebun, se simte o dorinţă de cunoaştere autentică şi mişcătoare şi o aplecare spre aspectul uman al culturii care îl face mai atractiv pentru omul normal decât pentru savanţi şi critici (deşi Okamoto este, fără îndoială, un deliciu şi pentru aceştia).

 

Prima vizită a lui Okamoto Taro în Okinawa a avut loc în 1959 şi a durat zece zile. Se pare că nu era intenţionată ca o vizită de cercetare, ci ca o vacanţă, însă ajunge să fie încă unul din momentele de serendipitate care au definit cariera artistului.  Nu îşi adusese, se spune, nici măcar un carneţel pentru notiţe, aşa că a început manuscrisul la cartea sa pe hârtia pentru scrisori oferită de hotel şi s-a întors în Okinawa, la invitaţiile numeroşilor prieteni, pentru a revedea acest tărâm în care credea că descoperise puritatea pierdută a lumii japoneze. Văzând manuscrisul înţelegi energia, entuziasmul, spiritul intrigat de cultura din Okinawa. Artistul simte că nu a văzut nimic asemănător şi descrie uimirea pe care i le provoacă utaki (locurile de rugăciune) ca pe “ameţeala în faţa a nimic”. Cultura din Okinawa nu se vede cu ochiul, profunzimea oamenilor nu sare în ochi, dar este evidentă celui care are sufletul deschis să o simtă. Okamoto avea nu numai sufletul deschis, sensibilitatea artistului, dar şi dorinţa de a bate la picior fiecare colţişor, a asculta fiecare poveste, a arăta lumii întregi simplitatea şi curăţenia acestui loc. Chiar şi ocupată de armatele americane şi distrusă de război, Okinawa păstra stilul de viaţă tradiţional, liniştea şi înţelepciunea care începeau să dispară în Japonia, unde dorinţa oamenilor de a ridica ţara după război, îi făcea grăbiţi şi insensibili la tradiţie. Okinawa era insula în jurul căreia se învârtea lumea, pentru că oamenii de aici nu aveau nicio aspiraţie spre viaţa în goană pe care o duceau cei din insula principală. Okamoto vizitează insula principală, Okinawa, şi prezenţa masivă a armatelor americane îl uimeşte la fel de mult ca ruinele înfloritorului regat căruia Japonia i-a adus sfârşitul. După aceea, poposeşte în Kudakajima, insula unde toate femeile sunt zeiţe şi pe care o va revizita în 1966, când a asistat la unul dintre ultimele Izaiho, ritual iniţiatic esenţial pentru cultura locului şi care nu mai poate fi practicat în zilele noastre. Depărtându-se de Japonia cunoscută şi pătrunzând pe un teritoriu aproape întru totul necunoscut japonezului de rând, artistul vizitează Taketomi şi Ishigaki, insule mai mici, dar la fel de fermecătoare şi încărcate de tradiţii, prinse cultural şi spiritual între Japonia şi restul Asiei. Okamoto vede lumea omului din Okinawa într-un moment unic, în perioada când tradiţiile ei sunt încă intacte, deşi piciorul străin a călcat deja tărâmul insulelor.  Conştient de valoare a ceea ce vede, încearcă să surprindă esenţialul, să documenteze tot şi să atingă notele cele mai subtile şi mai sublime ale culturii locale. Şi reuşeşte, într-un mod foarte interesant.

Poate că fascinaţia mea pentru relaţia dintre Okamoto şi Okinawa nu ar fi atât de mare dacă modul în care artistul a ales să exprime ceea ce a văzut, simţit, conceptualizat în Okinawa nu ar fi rezonat cu mine. A ales exact acele mijloace faţă de care simt cel mai puternic ataşament: scrisul şi fotografia. Nu sculptura, nu pictura, nu artele care îi erau cunoscute au devenit uneltele sale în descierea acestui colţ de lume, ci aparatul de fotografiat, utilizat cu o măiestrie greu de atribuit unui amator, şi peniţa prin intermediul căreia sinceritatea lui Okamoto, modul său de a se expune lumii devin maxime. M-am bucurat ca un copil să regăsesc Okinawa în fotografiile din cadrul expoziţiei, căci dincolo de alb-negrul lor transpar toate culorile vibrante ale insulelor şi poţi vedea cum nimic din ceea ce este surprins acolo nu a dispărut, cum tărâmul ăsta şi-a păstrat autenticitatea, cum bătrânii zâmbesc la fel şi pietrele se aşează la fel pe drum şi festivalurile dansează în aceiaşi paşi. Poţi ghici că lumea întreagă s-a schimbat şi că un pic din rama tabloului s-a modificat, chiar dacă esenţa rămâne aceiaşi. Poţi face toate astea nu pentru că Okinawa trăieşte cumva înapoi în timp, ci pentru că Okamoto a ştiut să-şi îndrepte obiectivul spre acele elemente cărora timpul le va da mereu pace. Şi a făcut asta magistral, cu delicateţe şi atenţie pentru detalii. Chiar dacă fotografiile lui nu au nimic avangardist, au toate elementele unei opere de artă, au o perspectivă şi un concept şi armonie şi puterea de a schimba modul în care vezi banalităţile din jurul tău. Chiar dacă au indiscutabilă valoare documentară, fiind o micuţă fereastră într-o epocă zbuciumată, au înscrisă în ele şi chemarea la visare, căci nu sunt simple fisuri reci în pereţii clepsidrei, ci sunt ca nisipul care se scurge în aceasta. Întreaga expoziţie este centrată în jurul fotografiilor: multe portrete, peisaje, imagini ale festivalurilor din Okinawa, imagini din viaţa pescarilor, imagini mirosind a pieţe şi a drumuri vechi, pietruite cu poveşti. Le priveşti şi Okinawa ţi se înfăţişează prin ele. Le privesc şi văd locuri cunoscute, imagini din trecut neschimbate până azi, feţele bătrânilor, care îşi păstrează şi azi nobleţea, tradiţiile la fel de colorate şi de vii, marea la fel de frumoasă. Fotografiile lui Okamoto Taro parcă au oprit timpul, surpinzând din Okinawa exact acele elemente care nu se vor schimba niciodată, acele stări esenţiale, pilonii culturii locale. E atâta viaţă în fotografiile acelea alb-negru încât ai impresia că Okamoto este un vrăjitor care a vârât în hârtia fotografică un extract din sufletul insulei. Se simte în ele şi dragostea pentru acest loc şi simţul artistic, deşi Okamoto Taro nu avea nicio sofisticată pregătire fotografică. Ritualul şi cotidianul cele două puncte aflate diametral opus în spectrul timpului şi al spaţiului sunt deopotrivă surprinse şi impresia mea a fost că multe dintre fotografii sunt luate de sus, privind în jos către lumea care se desfăşoară liber în faţa ochilor artistului.

După ce m-am bucurat de fiecare rază de lumină care făcuse posibilă fotografiile acelea, încremenire în timp a insulei pe care caut la rându-mi s-o descopăr, m-am lăsat la voia peniţei lui Okamoto şi am fost iar bucuroasă să descopăr. Întoarsă acasă, am început să citesc cartea pe care a scris-o despre Okinawa, “Teoria culturii din Okinawa – Japonia cea uitată”. O cumpărasem întâmplător, prima dată când am intrat într-o librărie aici, pentru că părea un titlu care mi-ar putea folosi pentru cercetare. Mai degrabă decât un interes ştiinţific, citirea ei mi-a trezit un puternic simţ de empatie. Este scrisă personal, cu sensibilitate, prin ochii unui om atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Am descoperit în “şocul cultural” al lui Taro elemente ale uimirii proprii, în fascinaţia lui ecouri ale propriei fascinaţii, în dorinţa lui de a cunoaşte o dorinţă soră cu a mea. Nu este un jurnal de călătorie oarecare, nici nu este greoaie şi tehnică, nici superficială, nici apăsătoare. Este o sumă de experienţe semnificative, a unui om care, aşa cum şi recunoaşte, s-a îndrăgostit de Okinawa, a încercat să o înglobeze în arta sa, dar în loc să înceapă să o abstractizeze, să o descrie în subtile forme artistice, a descoperit că trebuie să o fotografieze, să o păstreze aşa cum e, să o arate Japoniei întregi, să o înscrie în cărţile eternităţii exact aşa cum e.

Un fragment îmi rămâne adânc întipărit în minte, căci are legătură cu tot şi cu nimic. Okamoto vorbeşte despre “Okinawa tempo”, acest mod de scurgere a timpului pe care doar în Okinawa îl poţi simţi, care doar în Okinawa are sens şi care uimeşte profund orice nou venit. Povestea lui este frumoasă, pentru că este simplă. Ajuns în Okinawa după câteva ore de zbor pe care nici nu le simte trecând, este întâmpinat la aeroport şi urcat într-o maşină care să-l ducă la hotel. Nu ajunge foarte departe, pentru că traficul în Naha este congestionat. Timpul până la hotel îi pare mai lung decât zborul de la Tokyo la Naha, dar nimeni în jurul lui nu este surprins sau enervat de ambuteiaj. Nimeni nu-i răspunde la întrebările privind cauza acestei întârzieri, căci oamenii locului nu au nevoie de nicio explicaţie. Resemnat, Okamoto Taro priveşte prin fereastra maşinii şi vede cum oamenii traversează strada, trecând printre maşinile blocate în trafic. În Tokyo, aşa ceva ar fi de neimaginat. În Okinawa i se pare uman. Nu sălbatic, nu necivilizat, nu ciudat. Profund uman – asta este impresia lui. Okamoto era şi el profund uman. Poate de aceia a iubit şi a căutat să înţeleagă Okinawa, cu orice preţ.



Citiţi şi

Manolo Blahnik, expoziția itinerantă The Art of Shoes

L-ai primi acasă cu amanta?

Machiajul, Artă sau Știință?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,084 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro