Paltonul lui Nino

Angela Baciu

22 January 2015

Angela Baciu, foto Adrian Mociulschi

Frig. Atât de frig că am fi intrat oriunde, numai să ne mai încălzim puțin. Era întredeschisă poarta mare a muzeului. Traversăm curtea plină de mormane de zăpada. În muzeu, căldura din săli ne cuprindea și ne simțeam atât de bine. Era liniște. Părea să nu fi trecut nimeni pe acolo de ceva vreme. Tavanul înalt, pereții încărcați, covoare groase, ușor roase de timp.

Treceam dintr-o încăpere în alta căutând parcă nici eu nu știu ce. Ferestrele îmbrăcate în draperii grele, de un roșu închis, strânse cu canafi aurii. Dincolo, forfota străzii, oamenii mergeau grăbiți, fiecare la treburile lor. Un câine zgribulit își făcuse culcuș pe un capac de canalizare.

winter-art-painting-city-street-winter-snow-

Tiberiu era înaintea mea cu câțiva pași. Așa mergeam și pe cărările de munte, când potecile se deschideau spre lumi noi pentru mine. Privea calm fiecare tablou în parte. Încă aveam mâinile înghețate, frigul nu se descotorosise de mine, stătea agățat ca o scamă pe o haină veche. Pășeam ușor, parcă să nu deranjez. Din când în când, trecea câte o femeie. Toate purtau halate albe. Habar n-aveam dacă erau angajate la muzeu sau asistențe medicale. De fiecare dată era alta. Cine știe. Îmi venea să o întreb cum o cheamă. Sau de ce duce pe tava de argint un pahar cu gura în jos. Zâmbeam în sinea mea, numai cu fantomele nu vorbisem !!!

Încă o ușă deschisă, altă încăpere plină de tablouri. În mijloc, trona un birou impresionant, stil Ludovic al XV-lea. Pe un colț, o lampă veche. Cu abajurul verde. De ce verde? La birou, cu un zâmbet larg pe față aștepta Nino. Avea capul descoperit, barba încărunțită, privirea senină, bucuroasă aș zice, îmbrăcat într-un palton lung, maro, cu guler de blană scurtă. Pe birou, își așezase mănușile, tot maro, terminate și ele la încheieturi cu blană. Tiberiu se duce direct la el. Se privesc, pare că abia se despărțiseră. Nu erau surprinși să se reîntâlnească. Se salută ca fotbaliștii pe stadion, lovindu-și palmele, parcă-și urează “give me five”.

Eram în fața unui tablou ? Căutăm în colțul de jos în dreaptă numele autorului. Nu știu ce vedeam: doi bărbați maturi, tată și fiu apropiați acum printr-o înțelegere tacită. Semănau frapant. Statură, o ușoară încruntare a frunții lor, nasul coroiat. Și-au strâns mâinile. Nu puteam distinge mâna unuia de mâna celuilalt. Și ele erau identice: încheieturi subțiri, degete lungi, arătătorul și cel mijlociu îngălbenite de tutun. Cum era posibil ca doi oameni să aibă aceleași mâini?

Îl priveam pe Nino. Vroiam să îi spun ceva. Cuvintele nu-mi ies din gură. Pe neașteptate, Tiberiu se întoarce cu spatele și pleacă să privească tablourile. Am rămas în fața lui Nino, nu atât nedumerită, cât mai degrabă rușinată. Îmi venea să mă năpustesc asupra lui și să-l îmbrățișez, crezând că acolo găsesc toată siguranța lumii. Din doi pași îl ajung din urmă pe Tiberiu. Îl întreb în șoaptă de ce nu mă prezintă. Mă privește a€“ aceiași ochi exasperați ca atunci, pe coama Baiului, când spunea €œ”Hai , nu vii odată ?” Îmi răspunde să mă port cum simt: “Du-te dragă la el, ce mă întrebi pe mine?!” și trece la un alt tablou. Îmi iau inima în dinți, și fie ce-o fi! Nino e în picioare acum, dar nu schițează nici un gest, zâmbește larg și atât. Nu mă cheamă, nu mă încurajează. Mă opresc la jumătatea drumului. Zâmbesc și eu. Era de ajuns. Știa tot ce trebuia știut. Mă întorc la Tiberiu, îl iau de mână. A cui mână o strângeam?

moma-monet-couple_57276_990x742

Priveam amândoi același tablou. El se uită cu atenție. Întorc încă o data privirea spre sala cea mare. Biroul gol. Nino nu mai era. Plecase cu tot cu paltonul și mănușile maro, cu femeile în halate albe. Să fi văzut numai eu tabloul ăsta? Și de ce zâmbea acum Tiberiu?

În tablou imaginea unui cartier vechi, muncitoresc, câțiva copii la săniuș. Un om de zăpada făcut cam naiv cu o tigaie pe cap și un nas strâmb dintr-un morcov din cămara bunicii. În prim plan băiețelul parcă semăna cu Tiberiu copil. Sau cu Nino ? Era și o fetiță acolo, cu două codițe lungi negre. Se plângea de frig. Copilul o privea mirat. Își scoase haină și i-o puse ei, să-i țină de cald. Haina veche militărească nu se încheia la ultima gaică. ”l-am dat Norei, într-o primăvară, de mărțișor, bumbul ăla de alamă, legat cu un fir tricolor”, spune Tiberiu. De unde să fi găsit la cazarmă un șnur roșu cu alb?

Ies din tablou și mai privesc odată biroul, lampa verde ca fotoliul lui Nino din sufragerie. E tot acolo.

M-am trezit brusc, e ora 8, trebuie să plec la serviciu.

Poetului George Almosnino, 8 ianuarie 2015



Citiţi şi

Căprioara de alături

Noi știm când trebuie să vă furăm din grădină

„Să săriți, cumva, dacă ratez iarba”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
620 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro