Paravanul sulfuros al autoconservării

Alexandru Petria

6 March 2014

Alexandru PetriaFragmente din inima Mea, editura Brumar, 2009, este prima carte de poezii a Nicoletei Popa pe care o citesc. Și mi-a făcut plăcere, plăcere fără de care lectura e ca vinul trezit și sexul cu prezervativ. Pentru informare, furgăsesc de pe blogul ei: „M-am născut la 6 decembrie 1973, în Piteşti. Am absolvit Facultatea de Ştiinte Administrative şi ale Comunicării din cadrul Universităţii Constantin Brâncoveanu – Piteşti, cu o teză despre Emil Cioran. Sunt membră a U.S.R. din anul 2003. Între anii 1992–1994 am audiat (fără a fi studentă) cursurile profesorilor: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Nicolae Manolescu. În aceeaşi perioada am colaborat la ziarul „Ora”. Am mai colaborat la revistele: Calende, Argeş, Contrapunct, Interval. Am publicat volumele: Autorul este plecat în week-end (Editura Calende, Piteşti, 1997), Egoismul de rigoare (Editura Paralela 45, 2001), Animal de povară (Editura Paralele 45, 2007) şi Fragmente din inima mea (Editura Brumar, Timisoara, 2009). Versurile mele au mai apărut în volumele colective: Urmaşele lui Novalis (Editura Bărbulescu, München, 1999) şi Arheologie generală (Editura Paralela 45, 2000). Volumul Animal de povară a fost desemnat de USR Filiala Piteşti, drept cea mai buna carte de poezie a anului 2007.”

Femeie

Scriind, autoarea încearcă să nu înnebunească, să-și întrețină o oază de siguranță prin exorcizarea a ceea ce i-a cotropit ființa. „Nu cred în cei care se autocontrolează, care cred că sunt stăpâni pe propria ființă”, scrie și n-am motive să nu fiu de acord, cum sunt și cu afirmația: ”nu cred că mulți dintre cei care trăiesc în păcat îl iubesc pe Dumnezeu mai puțin decât cei mai mari asceți ai acestei lumi.”

Structurat în două părți, Blânda agresivitate și Simple poeme, centru de greutate al cărții e în ultima secțiune, unde poeta se mai descuamează de pielea filozofării și o dă pe o sinceritate precum o baionetă în carne. Își asumă și exhibă fără reținere condiția femeii care suferă, ca în acest poem fără titlu – „eu sunt o femeie cu personalitate puternică/ am un nas proeminent și picioare strâmbe,/ per-ansamblu sunt o frumusețe ”ingenuă”./ am 35 de ani/ și asta mă face și mai apetisantă./ am plâns gândindu-mă cât de frumoasă sunt/ și cât de nefu****”. Bravează când afirmă că „n-aș putea să mă mai fut în numele dragostei”. Copilăria nu i-a fost pe roze – „am o mare simpatie pentru bețivi/ îndărătul mersului lor legănat/ am căutat înduioșată o lume/ știam că există/ așa cum îndărătul mersului tatălui meu/ existau trei copiii și o femeie frumoasă.”

Carte

Limbajul sulfuros e un paravan al autoconservării. O tentativă de apărare. Nu sună forțat, ca la alți poeți, nu e o cale a epatării. Adevărul are accente sado-maso la Nicoleta Popa, „năucă de spaimă și de durere”, „când toată viața(…) am acordat încredere/ unor oameni care nu meritau”, dar e convinsă că mai e un gram de speranță, „sub nicio formă nu mă voi înrăi”.

Lipsa titlurilor poemelor din ultima secțiune potențează impresia decupajelor din viață.

Nicoleta Popa e un nume de reținut, cu plusuri și minusuri.



Citiţi şi

De ce Eminescu?

Inteligența artificială face medicamente și… poezie

Ce mai înseamnă azi să ai o viață bună – de vorbă cu Ilinca Bernea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
339 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro