Parcă suntem într-un film romance-drama-horror

Felix Cuceanu

6 August 2017

felix 2Trezește-te din coșmarul ăla și spune-mi că mă iubești. Ultima dată când ai fost lăsată în urmă, mi-ai plâns pe umărul drept – cel stâng era ocupat de gândurile altcuiva. Ți-am strâns lacrimile și le am acasă, într-un bol în care peștii au murit de cât de sărate le-ai plâns. Când ți-a căzut șuvița pe față, am vrut să o ridic, însă vântul mi-a luat-o înainte; privirea mi-a rămas atunci pe buzele tale. Fremătau. O dată de durere, apoi de dorință. M-am retras înăuntru, tu încă strigai după el. „De ce?” – m-ai întrebat printre suspine. Ți-am luat fața între mâini și ți-am arătat. „Uite, vezi? Apune. A trecut vremea”. Te-ai lăsa moale în brațele mele și ai înțeles că eram acolo de mult, doar ceața deltei m-a ascuns până atunci. „Să nu mă lași și tu” ți s-a scurs printre buzele crăpate de vânturile estului. „Nu. Acum sunt al tău. Nu te las. Eu nu plec niciodată”. Ai adormit senină. Acum, trezește-te și spune-mi că mă iubești.

***

Trebuie să fiu tâmpită să nu te iubesc. Ah! Asta mi-a scăpat.! Şi dacă îţi este frică, nu ai decât să înfrunți, să te căiești, să te vindeci. Sau lasă, că te vindec eu. Zâmbesc îndrăgostită… da! O să vin şi o să te schimb, o să te completez, o să te răsfăţ, o să… o să…

Ştii cum mă întrebai: G., eşti fericită aşa în felul ăsta inutil de a trăi? Mă gândesc la asta şi mă sperii. Îmi vine să mă iau în braţe şi să-mi spun cuvinte calde. Vin la tine şi mă las în voia sorții, până la capăt. Hai să trecem toate limitele. Împreună. Îmbrățișați. Se poate, ştiu că se poate.

Ţii minte cum zâmbeam când îi auzeam pe alţii povestind despre zborul iubirii? Şi acum ne lăsăm copleşiţi de sentimentul ăsta, acum ne sclipesc ochii când ne privim, ne dor nopţile fără „noi”, ne căutam în vis şi ne iubim. Acum noi le povestim lor şi undeva, în adâncul întunecat al inimii (uau!), parcă tânjesc.

Nu ştiu ce urmează cu noi. O fi ceva ce nu am gustat încă?

Scriu de multă vreme. Ştii? Am putea să scriem o carte despre ce ni s-a întâmplat şi despre ce am fi vrut să iubim..

Hai… M-am trezit să-ți spun că te iubesc! Te-am auzit, vezi?!

cuplu iubire

***

Ți-am cuprins trupul în inele de șarpe. N-am vrut. Dacă nu ești liberă, dacă nu alegi singură, pentru mine nu are însemnătate; m-am scurs pe tine, în tine, sperând să-ți rămână picăturile încrustate în palme și piele; când mă dorești, să mângâi urmele și să-ți săruți degetele ce au gustul meu. Așa cum privirea mea caută marea când mi-e dor de ochii tăi. Cum inspir roua când am nevoie de seninul ce-l aveam cu tine în primele momente – fără să știm. Ți-am șoptit, în descântec, „nu vei fi niciodată a cuiva dacă nu mă iei cu tine, în tine”. Îmbrățișează-ți teama și dă-mi-o, o voi stârpi și îmi voi da foc împreună cu ea, ca să știi că altfel nu e bine, să poți visa și trăi dincolo de piatră; să ne scurgem împreună spre nori, luptându-ne cu picături de ploaie cenușie, rece, până ajungem la soare. Atunci, din nou îmbrățișați, ne vom vorbi:

– Am ajuns.

– E bine aici.

– Suntem noi, aici.

– Asta înseamnă pentru totdeauna.

– Acum, adică?

– Mereu. De la prima atingere a vântului pe pielea ta.

Apoi, ți-am sărutat pleoapele și m-am scurs, de șarpe trupul mi-a fost, pană mângâindu-ți gândurile, iar trupul tău mă chema în freamăt spunând „nu mă răni”. Atunci îmi voi desface inima și sângele îți va pica pe buze. „Trăiește. Trăiește și pentru mine, trimite-mi visele dincolo de granița gândului, te voi aștepta”. Vei ști că sunt și că te aștept, vei cunoaște durere, renunțare, disperare, dispreț, foc, iureș, extaz. Și când vei fi ajuns și tu dincolo, o să-mi prinzi mâna între degetele tale și, dându-mi la o parte părul rebel, o să-mi spui „Am ajuns. Rămân aici, nicăieri nu e mai bine”. Sigur, într-o ieșire de orgoliu voi răspunde „Oriunde e bine cu mine”. Și atunci îmi vei mușca buza de jos până la sânge, drept pedeapsă, în joacă. Să știu. Eu voi ști. Noi ne vom aduce aminte.

***

Par sentimente efemere. Însă doar par, nu? Poate că am fost şi am rămas un copil rebel, neterminat, necopt, şi acum te răscolec aiurea… Sau poate că invers. Sunt un copil adult şi nu te iubesc prea puţin. Te iubesc prea mult. Mi-e dor de tine, mi-e aşa de dor de tine, încât te-aş diseca, te-aş rupe în bucăţi (ştiu că doare asta) ca să trăiesc lângă fiecare bucăţică a ta şi să te amorțească asta. Să rămâi, pentru că descompus nu poţi să pleci.

Mi-am dorit linişte şi am fugit uitând cât de tare mă doare şi mă obosesc liniștea, rutina, calmul. Nu mai plec. Rămân înăuntrul tău să-ţi simt fiecare bătaie a inimii, să simt cum îţi creşte pulsul, să mă încălzească sângele tău, (ştii că mi-e frig tot timpul), acolo e un loc cald. Fierbinte.

Uite, acum cum sunt fericită.

-Simţi? Ştiu că mă simţi. Dar sunt fericită cu tine. Da… Nu ştiu dacă e o fericire absolută sau e una efemeră ca şi existenţa noastră. Dar ştiu că e pură. Tot ce ştiu e că am o mică problemă când nu eşti lângă mine. Mă ia cu frisoane, cu amorțeli. Ore întregi.

Ţii minte plimbarea cu barca? Îmi risipeam speranţele pe debarcaderul de pe celălalt mal. Mai ştii? Te-ai aplecat şi le-ai salvat din apă. Se înecau. Țipau disperate după ajutor. Le-ai cules pe toate. Doar aia cu plecatul meu din oraş s-a înecat. O luase iute în aval. Şi ai lăsat-o. (te incomoda, ştiu). Apoi, mi le-ai pus în palmă, ude, aproape leșinate. Şi mi-ai şoptit să le resuscitez. Cum? Mi-ai închis pumnul, am vrut sa-l deschid, nu am putut. Mi-ai apucat mâna, ai sărutat pumnul şi mi-ai şoptit la ureche: „Păstrează-le! avem nevoie de ele când ajungem pe celălalt mal. E drept, aici nu ne trebuie, dincolo avem nevoie de ele. Dincolo…”. Simt încă pe spate fiorul acelei şoapte la ureche. Hm… Am băgat pumnul în buzunar şi le-am dat drumul acolo. Săracele! Ce înseamnă destinul?! Tot în apă au ajuns. Dar în maşina de spălat. Măcar a avut Coccolino, nu? Moarte, dar pufoase. Era mai bine decât în Dunăre. Desigur, le abandonasem acolo în buzunarul ăla de la hanoracul tău. Dacă ți-l înapoiam, le salvai tu, am insistat eu să-l spăl. Nu a fost să le salvezi.

Povestea asta are sfârşit? Parcă suntem într-un film romance-drama-horror. Mi-e frică să nu dăm greş, să nu se mai repete (ştii ce). Sunt sătulă să-mi fie frică. Hai să facem ceva! Uite: Am speranţe noi. Hai, vino, să mi le pui în inimă. De acolo nu se pierd.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Trebuie să ṣtii când se încheie o etapă din viaṭa ta

Să crezi în povești!

Virgin la 35 de ani

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,619 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro