Părinți, nu ne mai faceți dacă nu ne iubiți!

Adrian Ţiglea

5 December 2013

Sufletul unui om se plămădeşte din depărtările şi-apropierile părinţilor săi; pruncul simte, cu multă vreme înainte de a se substiui propriei sale absenţe din lume, de va fi fost o simplă părere a fiinţei, un gest involuntar al trupurilor regăsite în ambiguitatea îmbrăţişării sau, spre marea lui respiraţie bucuroasă, o piatră de hotar, o scădere a arbitrarului, bunul stăvilar al libertăţii părinţilor săi, chemaţi, de acum înainte, la adânca gospodărire a devenirii unui suflet care, aparţinându-le, se bucură de marea libertate a fiinţării întru propriile gânduri şi sentimente.

Plămădeala de fiinţă care este, la început, fătul, se pune întru totul, cu credinţă şi duioşie, la dispoziţia stărilor sufleteşti ale păstorilor cărora, nealegându-i, simte a le aparţine cu desăvârşire. Legănările de fiinţă ale mamei, marea recoltă a vorbelor strecurate între părinţi, dorurile lor stăpânite fie de lume, fie de sine, fie de soţ, se strecoară toate, adunate într-un căuş al simţămintelor, în albia fătului – care, în asumarea propriilor bătăi de suflet, caută deja să cunoască lumea şi, mai ales, să se orienteze faţă de ea, asumând-o cu bucurie sau, dimpotrivă, cu nevolnicie, pe urmele mediului sufletesc în care simte că prinde să vieţuiască.

Iată cum, ivirea noastră pe lume este un început de grad secund, o reluare a celei dintâi reprezentaţii, susţinute, aceasta din urmă, în culisele protectoare ale profunzimii materne în care vom fi gustat primele respiraţii ale vieţii, atent străjuiţi de şoaptele şi sentimentele celor din jur. De vom fi avut şansa unei sarcini însoţite de cuvintele înţelepte ale bunicului, de surâsul maternal al bunicii – strajă a maternităţii şi-a copilăriei mici, şi, la fel de vital, de prezenţa conştientă a tatălui, cu siguranţă împlinirea visului de a avea prunci al adulţilor se va fi transformat într-o sărbătoare a bunei noastre veniri pe pământ.

De nu vom fi simţit, în seara apropiată naşterii noastre, un univers părintesc al afectivităţii nedisimulate, atent însoţită de nobilitatea vorbelor care se ţes împrejurul nostru, un nor se va fi strecurat, deja, în sufletul care ne mărturiseşte existenţa, unul dintre aceia care se rătăcesc pe cerul senin, neaducând ploaie, nereuşind să ţină de umbră, încremenit dar în inexplicabila înnourare de sine. Ne naştem cu un dor al cuvintelor moi, pe care, neînţelegându-le, ne mulţumim a le adăposti în surâsul nostru, ne aşternem sufletul peste ele, în siguranţa de a ne afla în compania unor trupuri care ştiu să rodească iubirea, îmbrăţişările.

Copilăria aduce cu sine sufletul care ne va însoţi pe meleagurile vieţii, până la final. Amintirile grupate cu grijă în străfundurile fiinţei noastre, lecturile dintru început ale afectivităţii, gesturile şi cuvintele purtate de cei pe care îi vom fi iubit cu imensitatea deschiderii noastre sufleteşti – vor căuta, în toată viaţa, să ne vorbească în marea noastră întâlnire cu oamenii. În paşii pe care îi vom fi lăsat vieţii se va fi putut citi, la final, romanul oamenilor care ne-au hotărât copilăria.

Adolescenţa se vesteşte pe neaşteptate unui suflet prins în obişnuinţa dragostei absolute faţă de adulţii care se vor fi dovedit pricepuţi în a verbaliza iubirea lor, aşternând-o ca pe o ofrandă la poalele muntelui absorbit de propria-i majestate care este copilul. La această vârstă, cronicarii sufletului încep a consemna slove noi, mai mult sau mai puţin eufonice, plămădind noul chip al omului care, lepădându-se de straiele deodată mult prea înguste ale copilăriei, se răsteşte pe sine la drumul întortocheat al maturizării.

Sufletul omului caută, în acei ani, un trup nou, asezonat cu iedera prieteniei îndrăgostite, prins în marea loterie a străinilor care se metamorfozează în intimi ai devenirii noastre sufleteşti. Ne pornim la drum cu marea întrebare, care-şi aşteaptă în fiecare întâlnire semnificativă răspunsul: “cui să încredinţez sufletul meu, pe cine să iau ca martor al dorului meu de mângâiere?”

Viaţa noastră începe să fie o rostuire a căutărilor, a aşteptărilor şi a (ne) dumeririlor unui alt suflet care – în străinătatea-i radicală faţă de trecutul ce ne străjuieşte devenirea – este chemat să mărturisească, zi de zi, faptul că existăm. Îndrăgostirea nu este decât încercarea fiecărui om de a-şi recupera vremea în care sufletul său nu cunoştea strania singurătate, de a afla un corespondent al lacrimilor care, o dată cu vârsta, tind să mărturisească despre trecerea noastră pe pământ. Îndrăgostirea este o invitaţie adresată unui celălalt semnificativ de a ne lua în posesie sufletul, o renunţare fericită la libertatea pe care suntem chemaţi să o cultivăm, zi de zi, în viaţa noastră socială. Iubirea nu este decât marea şansă de a primi un răspuns pozitiv la îndemnul adresat unui semen – dintr-o infinitate de oameni – de a ne găzdui în propria sa fiinţă, spre a nu ne mai simţi, ca pe o lespede de mormânt, strania unicitate. Am obosit pe urmele marelui dar al libertăţii de-a fi noi înşine, căutăm acum o vestire a recunoaşterii faptului de a fi fost, în toată viaţa noastră, binecuvântaţi cu un suflet care, iată, îşi merită însoţirea.

Pe mâinile cui ajunge să se lase sufletul nostru? O întrebare la care, aparţinându-ne de drept, este chemat să răspundă un străin care, printr-o bună potrivire a zâmbetului interior, ne poate deveni mai familiar decât însăşi inima ce-o purtăm.



Citiţi şi

A fost un accident

Nu se poate să fi fost ea. Decât dacă…

Cum ne îmbolnăvim singuri

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,582 views

Your tuppence

  1. Iubește-ți copilul măcar până la 2-3 ani… – Nitty-Gritty | Catchy / 2 March 2014 22:15

    […] de mai târziu a copiilor lor. Și că strigătul unui adult către părinții lumii – “Părinți, nu ne mai faceți dacă nu ne iubiți!” – n-ar mai trebui să se audă […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Copii din flori, tătici prin ploi, mame cât doi – Talk Tabu | Catchy / 6 December 2013 10:32

    […] din noi facem copii să ne ţinem bărbaţii lângă noi. Altele să nu fim singure când ei pleacă la altele. Altele […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro