Părinții de azi nu mai au co…, pardon, curaj

Catchy

18 April 2016

Deşi nu ne desparte decât o generaţie de copiii noştri, viaţa lor este foarte diferită de a noastră. Radical diferită. Şi nu mă refer la tehnologia de care ei dispun încă din faşă şi la care noi am avut acces după aolescenţă sau chiar mai târziu, ci la modalitatea în care aceştia sunt crescuţi. La mentalitatea pe care o au părinţii contemporani, generaţia mea, atunci când vine vorba de creşterea şi educarea copiilor. Azi, parentinguleste artă şi ştiinţă la graniţa cu psihologia şi profesoratul, copilul fiind pus pe primul plan, înaintea tuturor celorlalte preocupări, probleme, responsabilităţi sau datorii ale cuplului/familiei.

Noi, oare, cum om fi supravieţuit într-o vreme când nimeni nu ne urcase pe un piedstal atât de înalt şi nici nu-şi punea problema cineva că suntem stresaţi, obosiţi sau „fără chef” atunci când ni se încredinţau diferite treburi prin casă sau prin curte (mai ales când mergeam în vacanţă la bunici).

Făcutul patului, curăţenia sau micile cumpărături, grădina şi câte altele nu intrau în responsabilităţile noastre?, iar nouă nu ne trecea prin cap (şi nici părinţilor noştri) cum că am putea fi „traumatizaţi” de atâta „muncă”. Vă aduceţi aminte că seara stătem cu familia la televizor doar pentru că nu avea telecomandă? Da, noi eram „oamenii de la butoane”, făcând neumărate curse între canapea şi televizor pentru a schimba programele sau a da „sonorul” mai tare sau mai încet.

Nu mai insist asupra faptului că noi am crescut cu cheia de gât, mergând singuri la şcoală încă din primele zile ale clasei întâi şi nici că jocurile sau jucăriile noastre necesitau, obligatoriu, prezenţa reală a mai multor copii sau că preferam să ne petrecem timpul liber afară, cu bicicletele, hoinărind prin cartier sau la leagănele din fier, a căror vopsea conţinea şi plumb…

Copilăria asta a noastră, în care părinţii erau preocupaţi de ziua de mâine, de pensie, de multe alte probleme, însă, în niciun caz, nu-şi puneau problema că ne-ar putea „deranja” cumva. Sau să se streseze că nu suntem cei mai populari din şcoală sau să aibă grijă să avem cele mai moderne haine (indiferent de vârstă), cele mai scumpe gadgeturi şi accesorii (idem). A, poate după ce ne tânguiam îndelung pentru o pereche de tenişi chinezeşti sau pentru o pereche din celebrele apreschiuri (mobuţi), să-şi pună problema cumpărării acestora (iar, astfel, supremul moft să ne fie îndeplinit), ceea ce ne asigura o fericire de lungă durată. Luam viaţa aşa cum era şi ştiam să găsim bucurie în tot, dar, mai ales, în lucrurile pe care le obţineam cu efort şi muncă. Mai ţineţi minte primul job, acela pe care ni-l găseam singuri şi care ne permitea să ne cumpărăm un casetofon, nişte blugi sau alte accesorii la care râvneam şi pe care, în general, nu le primeam cadou de la nimeni?

copii de altadata

Oare copiii pe care noi îi creştem azi au muncit vreo secundă în viaţa lor? Prin casă sau pe lângă casă? Copiii aceştia, pentru care noi ne sacrificăm cu totul (adesea, inclusiv viaţa de cuplu), doar ca ei să aibă „de toate” de-a gata, pentru a fi fericţi şi nestresaţi, ştiu ei oare să aprecieze tot ceea ce părinţii le oferă? Şi, mai mult decât atât, învaţă ei oare să se descurce, să-şi rezolve problemele, dacă mereu îi secondează mami şi cu tati, gata să facă totul în locul lor?

Ne iubim copiii şi vrem să fie fericiţi, să nu le lipsească nimic şi ne străduim să le punem lumea la picioare, dar oare atitudinea asta a noastră, în realitate, nu îi privează de ce este mai important? De experienţe care să-i ajute să se maturizeze, să înveţe valoarea lucrurilor, să înveţe să răzbească şi să se descurce fără să-şi sune imediat părinţii.

Probabil că noi nu avem curajul pe care părinţii noştri îl aveau. Copilăria şi adolescenţa noastră nu au fost lipsite de riscuri sau de accidente, dar, cumva, ele făceau parte firesc din procesul nostru de creștere. Proces pe care copiii noştri îl trăiesc „pe apucate”, noi fiind cei care le sărim înainte pe a le netezi drumul, fără să ne dăm seama că astfel îi privăm de şansa de a trăi şi a se descoperi pe ei înşişi. Ne lipseşte curajul de a-i vedea suferind, de a-i vedea confruntându-se cu propriile greşeli. Le-am oferit mult în plan material (valori persisabile, în general) şi mă tem că asta, de fapt, le-a răpit altceva mult mai important.

Copiii noştri nu ştiu ce înseamnă perseverenţa pentru a obţine ceva ce îşi doresc. În cazul lor, asta se rezumă la a aştepta răbdători să li se încarce mobilele.

Copiii noştri nu prea îşi rezolvă singuri problemele şi nici nu ştiu să-şi gestioneze emoţiile. O notă proastă la şcoală se rezolvă adesea cu intervenţia părinţilor pe lângă profesor.

Copiii noştri descoperă târziu cine sunt şi ce vor. Preferă să stea uneori şi până la 30 de ani în casa părinţilor pentru a beneficia în continuare de comoditatea şi confortul oferit de aceştia, în detrimentul alegerii de a fi pe picioarele lor şi de a munci pentru a-şi întreţine aceasta idenpendenţă atât de preţioasă (pentru noi, cel puţin, aşa era).

Copiii noştri învaţă târziu să decidă pentru ei înşişi şi să decidă bine. Pentru că asta se învaţă din propriile greşeli şi experienţe. Dirijând în permanenţă viaţa copiilor noştri, aceştia se vor regăsi, la un moment dat, debusolaţi şi în căutarea cuiva care să ia, în continuare, decizii în locul lor.

Copiii noştri, cocoloşiţi, feriţi de orice neplăcere şi pupaţi imediat pe orice posibilă rană, îşi vor căli mult mai târziu mentalul. Adversitatea e bună pentru că ce nu te omoară, te face mai puternic. Şi e nevoie de putere de caracter să treci cu bine prin încercările vieţii, indiferent sub ce formă vin ele – joburi pierdute, divorţuri, eşecuri financiare, boli etc. Oare psihologii vor reuşi să suplinească golul în care se vor simţi aruncaţi la prima confruntare reală cu viaţa adevărată?

Şi asta este valabil pentru mulţi dintre părinţii de astăzi. Fără a generaliza și fără să se înţeleagă că părinţii noştri au fost perfecţi. Totuşi, ei ne-au pregătit mai mult pentru viaţă decât o facem noi cu copiii noştri…



Citiţi şi

„Rămâi cu mă-ta!” Asta meriți!

Ah, dacă am putea…

Singură, dar liniştită

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
22,649 views

Your tuppence

  1. Tina / 2 July 2017 12:27

    Ei, unii ati avut parinti “eu te-am facut, trebuie sa-mi schimbi postul la televizor”, altii am avut parinti “hai sa ne jucam ceva, da-l dracu’ de televizor”.
    Esecul cresterii copiilor din generatia noastra (cei care avem acum 25-30-35 de ani) il vezi simplu, daca ai un pic de inspiratie: facem copii tot mai tarziu, la 30 de ani inca “ne traim viata”, “nu sunt pregatit” si “cariera inainte, ca sa ii ofer copilului meu ce nu am avut eu – pana iti dai seama ca esti cam batran deja si nu te mai poti reproduce”, si sti de ce? Pentru ca majoritatea are adanc in suflet undeva sentimentul ca e enorm de greu sa cresti copii, trebuie si-aia, si-aia, si-ailalta. Eh, aici e esecul parintilor vostri: “fir-ai tu sa fi se nerecunoscator, eu ma chinui cu tine, iar tu nu esti in stare nici patul sa ti-l faci, hai, ia-ti cheia la gat si mars afara, ca trebuie sa-ti fac mancare, nerecunoscatorule”.
    Ce-i ciudat e ca vorbesti despre “copiii nostri” de parca ei ar avea 20-30 de ani. Aduci in discutie divorturi, pierderi de serviciu, esecuri de tot felul, dar cei crescuti in “stilul nou” (aka cu respect, fara violenta, cu limite impuse bland, cu joaca multa, etc) sa sti ca au vreo 4-5 ani, maxim 10-15. Problemele le care le insiri tu sunt ale generatiei noastre.
    Genul asta de om care esti tu, critic al… critic doar ca sa comentezi ceva, e rezultatul unei educatii bazate pe “obtinerea rezultatului”, nu “conteaza metoda”.
    Multumesc mama, multumesc tata, nu m-ati pus sa schimb canalul la tv, nu m-ati trimis singura la joaca, ci ati avut rabdare cu mine si mi-ati oferit o copilarie frumoasa!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Lilia / 23 April 2016 7:17

    Cu un grup la munte, o mama de baiat de 13 ani sa plangea intr-o dimineata “ca asta micu’ s-a dus adormit la baie si n-a avut rabdare sa faca pisu pana la capat, a plecat cu sirul de pipi dupa el. Saracutul, cat este de obosit, l-am schimbat de pijamaluta asa adormit si a trebuit sa sterg dupa el, am folosit toate prosoapele din baie”….
    Trageti singuri concluzia. Stiam ca mamele de baieti sunt o specie data dracului dar la asa poveste am ramas fara cuvinte.
    Nu este foarte greu sa prevezi ce viitor va avea acest copil.
    Da, viata este acum mult mai complicata, mai grea, mai agresiva. Cu atat mai rau fac parintii care nu-si pregatesc copiii pentru viata. Care le sterg mucii pana la adanci batranete. Vai de capul ei de tanara generatie….(((((((((

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 12 Thumb down 1
    Reply
  3. Irina / 21 April 2016 10:14

    Pfffff….ce parinte frustrat. Rar am intalnit. Inafar’ de taica-miu,poate. O prostie de “articol”,plin de frustrari.pe care sper ca si le varsa in mediul virtual si nu pe cocoasa celui care are nefericirea sa ii fie copil. Si omu pesterii statea cu familia in jurul focului si il punea pe ala micu sa bage busteni in foc cu palme dupa ceafa.isi alegea iubita miruind-o cu bata in si manca putreziciuni.eh,ce vremuri minunate. Nu ca inconstientii astia care isi iubesc copiii si ii pupa asa…din orice sau nu let dau drumu singuri pe strazi sa dea masina peste ei chiar pe trecerea de pitenoni asa cum au fact ai nostri.ne puneau direct in strada si asteptau cateva ore bune Pana sa apara o skoda sau macar of dacie lesinata. Asa am ajuns noi acum generatia Asta puternica si smechera,curajoasa pana in panzele albe. Cei mai puternici. Nu permitem nimanui sa ne fure ,sa ne minta sa isi bata Joc de noi pe fata. Asa curajosi am crescut la teveul cu butoane ca am avut nevoie sa vina unii din afar sa il dea pe jos pe ceausescu si sa ia Tara cu totul. Da’e vina astura care isi cresc copiii in iubire si respect de sine,care ii protejeasa si ii cocolosesc. ..ce nesimtiti.pfff!

    Hot debate. What do you think? Thumb up 17 Thumb down 16
    Reply
    • Ionela G / 25 June 2016 20:14

      Pai raspunsul ti-l poti da, chiar tu, Cristina!
      NU, n-am supravietuit! Noi, generatia cu cheia de gat! Noi, generatia, cu “responsabilitati” si “directive”!
      NU AM SUPRAVIETUIT!
      Daca prin asta intelegi, sa ajungem niste adulti echilibrati si puternic intuitivi. Puternici si deplin constienti emotional.
      Din pacate pentru noi, NU am supravietuit. Iar tu esti exemplul cel mai relevant, in contextul dat.
      Ce este atat de greu de inteles?! Ca sa respecte, omul trebuie respectat! Ca sa iubeasca, omul trebuie iubit!
      Este instinctiv, primordial! Nu stiu mai simplu de atat cum ar putea fi!
      Educatia se face prin respect, prin norme de conduita clare si logice, argumentative(da, botul de om trebuie sa inteleaga de ce o limita e o limita, daca vrei mai tarziu ca adultul din el sa o aplice si sa o explice mai departe).
      Te asigur ca parintii care reusesc sa se echilibreze emotional intr-atat incat sa isi educe copiii cu explicatii si prin puterea propriului exemplu, si NU prin bataie sau interdictii au o cantitate enorma de COJONES!
      E usor sa trasezi un set de reguli cu penalitatile de rigoare, e extrem de usor! Asta nu inseamna curaj, asta inseamna lasitate!!!
      Asta inseamna esec in educatia copilului tau, lipsa de implicare si imaturitate emotionala.
      Dar cat de usor e sa iti controlezi permanent starea emotionala, sa incerci sa intelegi sufletul caruia i-ai dat viata?! Sa ii acorzi credit si spatiu chiar si atunci cand nervii iti sunt intinsi la maxim!
      Respectul si responsabilitatea nu se exclud reciproc! De unde ideea asta?!
      Poti sa cresti un copil in respect, TREBUIE sa il cresti in respect si sa il si responsabilizezi.
      Dar ce sa vezi?! Asta nu e usor! Asta e un act enorm de curaj, cu tine insuti, cu propriile greseli, cu cei din jur, cu o lume care te catalogheaza, ce sa vezi, fara c…curaj!!!!

      Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 15 Thumb down 3
      Reply
  4. Cristian / 20 April 2016 19:12

    Eu sunt din Bucuresti, stateam in Grozavesti si aveam scoala in Piata Amzei si din trimestrul doi al clasei intai am mers singur la scoala, o luna am fost discret supravegheat, nu am stiut ca bunicul ma urmarea, schimbam doua mijloace de transport si mergeam pe scara aproape zilnic din cauza aglomeratiei .
    Datorita faptului ca parintii erau despartiti, a trebuit sa ma bat aproape zilnic cu colegii care radeau de mine dar asta m-a intarit pentru viitor.
    Ne intreceam intre clase cu problemele rezolvate la gazeta matematica si niciodata nu am ajuns la timp acasa, imi placea sa ma plimb prin parcuri cu putinii prieteni pe care-i aveam.
    In fiecare zi ma alerga militia deorecece calcam iarba de la Sala Palatului, imi placea sa-i alerg putin, ei anuntau la scoala sa-mi scada nota la purtare dar fiindca invatam forte bine si eram olimpic la matematica fizica si istorie mi se iertau nazdravaniile.
    Copilul meu nu a fost asa nazdravan dar a avut mana libera si nu regret, a fost foarte discret supravegheat dar a facut cele mai intelepte alegeri.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 7 Thumb down 1
    Reply
  5. Claudiu / 20 April 2016 13:31

    De acord cu ce spuneti legat de pericolele la care este expus un copil caruia i se da totul (in esenta pericolul este de a deveni rasfatat si, in ultima instanta, neadaptat). Insa parentingul nu asta promoveaza, din contra: copilul trebuie invatat responsabilitati, consecinte ale actiunilor sale si asa mai departe. Trauma este altceva, nu a-l pune sa-si faca patul.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 11 Thumb down 0
    Reply
  6. Valentin / 20 April 2016 10:19

    Nu! Nu sunt de acord cu ideile Cristinei!
    In primul rand acum sunt cu totul alte vremuri. Generatia “cu cheia la gat” a trait intr-o mai mare siguranta decat cea de astazi (si nu vorbesc de o pseudosiguranta data de frica pentru militie)! Institutia militiei isi facea treaba foarte bine, inspirand si un sentiment de teama. Traficul rutier nu era la fel cu cel de astazi, copii erau mai ordonati si mai educati chiar prin institutia “soimului patriei”, a “pionierului” sau a “utc”-istului ,parti ale partidului comunist , institutii care acum sunt blamate si sunt chiar un soi de subiect de gluma trista. Haideti sa vorbim despre ziua de astazi! Intr-o tara cu legi facute doar sa existe pe catastif, in care banditii si excrocii fac legea, unde talhariile se fac ziua in amiaza mare, unde nu mai exista respectul de sine, dar ce sa mai zicem de respectul pentru ceilalti, unde politia exista ..doar pe hartie, unde legea “bunului samaritean” a ajuns un subiect de istorie antica, despre ce vorbim? Despre faptul ca parintii nu au…ce? Bineinteles ca ne-am dorit sa traim intr-un fel de america, dar nu traim intr-o asa tara! Sunt foarte sigur ca blogul acesta se bazeaza pe niste premise total gresite si ca persoana care l-a editat ori este in necunostinta de cauza (fie, partiala) ori este inecata intr-o mare balta de frustrari ! Se vede ca nu mai putem trai de grija altuia! De ce sa-si lase copiii dezlegati, cand drogatii si nebunii sunt liberi pe strada, doar-doar vor profita de ei? De ce sa ii lase singuri pe strada, cand borfasii stau pe la colturi de bloc, scuturandu-i de banii pentru mancare? Unde ati vazut ca acesti copi nu muncesc?O fac intr-un fel sau altul! Faza cu schimbatul butoanelor la televizor a fost o ineptie (din partea parintilor, bineinteles)! Eu asa vad lucrurile, mai ales prin prisma gandirii parintilor mei, carora le multumesc pentru tot!

    Vali,
    41 de ani din Suceava,

    Hot debate. What do you think? Thumb up 9 Thumb down 6
    Reply
  7. Dana / 19 April 2016 11:18

    Interesant articol…as spune insa ca ai si nu ai dreptate.

    Fi-mea are aproape 5 ani si mai ajuta, strange jucariile, face curat cot la cot cu doamna care vine la curatenie (sau ma rog, incearca :)), iar de asta vara am poze cu ea curatand fasole 🙂 Si da,am trecut impreuna printr-un divort, iar ea pare sa aiba o rezilienta si o atitudine “cu picioarele pe pamant” care ma face sa sper ca nu va deveni o cocolosita.

    In schimb, nu as avea curajul sa o las singura pe strada din clasa intai, asa cum nici eu nu am fost. Traficul si dementa bucuresteana fac asta imposibil.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 11 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro