Paris… Paris… toujours Paris…

Roxana Florina Popa

31 May 2015

Roxana PopaAzi am hotărât să văd din nou Montmartre. Cobor din metrou la staţia Blanche, dar o iau pe altă stradă decât de obicei. Mi-e gândul la o cafea pe terasa unei cafenele, ȋn ciuda vremii ploioase. Deocamdată, te poţi plimba şi fără umbrelă.

Merg ȋn sus, pe o stradă îngustă, şi sunt atrasă de firma verde-fistic a unei cafenele. Îi citesc numele, fără a-i realiza sensul, pentru că sunt orbită de literele albe, aproape ilizibile.

Mă aşez la capătul şirului de mese şi comand o café allongé. Denumirea ei mă face să mă gândesc la plajă. Ȋmi imaginez că m-am întins la soare, pe nisip. Cafeaua ȋmi este adusă în scurt timp, cu un mic biscuite galette. Prefer să nu pun zahăr, pentru a savura gustul cafelei. Privesc în jur. Este un loc nemaipomenit din care să priveşti lumea. Mă aflu ȋntr-un fel de intersecţie a mai multor străduţe. Ȋn faţa mea se află alte două cafenele – Le Café Bruant şi La Villa des Abesses. Pe străduţa dintre ele, care urcă spre mine, se află o firmă numită Plug-in. O privelişte mult mai plăcută decât o lungă stradă oarecare. Turişti cu umbrele se perindă pe trotuar, ca nişte figuranţi pe scena unui teatru. Cafeaua este extraordinară. Mă înnebunesc după combinaţia de cald şi amar.

Sunt atât de fericită să fac parte din acest colţ pitoresc.

Cafe_Bruant

Curând, un bărbat şi o femeie, aşezaţi la două mese mai ȋncolo, mă distrag din contemplarea tabloului viu al străzilor din Montmartre. Observ că el fumează trabuc. Are aerul unui om singur şi fără cuvinte. Femeia îi vorbeşte. Cuvintele ei au sunetul unui flirt duios.

Încă sunt concentrată asupra gândurilor mele, dar nu mă pot împiedica să admir cât de minunat trebuie să fie pentru cei doi, la vreo 50-60 de ani, să se bucure de frumuseţea vârstei mature şi de o conversaţie plăcută şi armonioasă. Devin curioasă şi ȋmi ȋndrept atenţia asupra femeii, care continuă să vorbească, ȋn timp ce el îşi pune, calm, trabucul de-o parte. De data asta, conversația lor devine mult mai clară:

”Vreau să vorbeşti frumos de copiii mei. Vreau să ȋi ajuţi şi să le faci servicii…”. El spune ceva, dând impresia că e de acord, chiar dacă nu e tatăl lor.

”Ȋşi vor face griji dacă ştiu că Francis nu e acolo, pentru mine…”

”Ştii că ţi-am acceptat lucruri pe care nu le-am acceptat altora…”

”Vreau să ȋţi organizezi săptămâna… am să fiu geloasă pentru că vei face dragoste cu soţia ta”…(?)

Ea ȋi mângâie spatele. El o sărută scurt, mai mult din obligaţie decât din dragoste.

Mă uit la ce face cu mâinile. Le are ȋncrucişate, deasupra golului dintre genunchi. E imperturbabil.

De fiecare dată când ȋmi ȋntorc capul către el, ȋi văd aparatul auditiv la urechea dreaptă. Pare să adauge câte ceva din când ȋn când, dar nu aud nimic, chiar dacă el se află mai aproape de mine.

Mă uit ce are pe masa lui. O carte pe un ziar: Jugement à MoscouJudecată la Moscova – de Vladimir Boukovsky. Asta mă face să ȋmi aduc aminte de vremea studenţiei. Presupun că e cartea pe care o citisem de la Institutul Francez din Bucureşti, cu ani în urmă, ȋnainte de a pleca cu o bursă la Paris.

E o carte despre un spion sovietic la Paris, care cade pradă tentaţiilor Occidentului şi devine agent dublu – cheval à bascule. E deportat ȋn Siberia şi executat ȋn timp ce era condus, cu capul acoperit, printr-un coridor ȋntunecat al închisorii.

Mi-am terminat cafeaua. Privesc din nou afară şi îmi vine o idee: o ocazie bună de a mă plimba prin ploaia care s-a ȋnteţit. Plătesc, ies în stradă şi abia acum văd mai bine numele cafenelei – La Mascotte. Plec, uimită din nou – a câta oară? – de complexitatea relaţiilor dintre oameni.

LaMascotte

Ȋndreptându-mă spre Sacré Coeur, observ o altă biserică – L’Eglise Saint Jean de Montmartre. Sunt atrasă de frizele de mozaic, şi intru. Parisul pare a fi o mare biserică, plină de simboluri, mereu ȋn celebrări religioase. Privesc reprezentările de pe mozaicuri: un leu şi un taur ȋnaripaţi, o pasăre şi, apoi, câteva sculpturi. Mă aşez ȋn faţa uneia ce pare a fi un cap de leu, deşi seamănă mai mult cu un câine. Sunt atrasă puternic de aceste creaturi ȋnaripate. Aş fi vrut să am una cu care să zbor, ca ȋn Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Ȋmi place jocul de a pune aripi. Merge de minune pe orice animal.

Eglise_St.Jean

Mosaic

Ȋn cealaltă direcţie, ȋn josul străzii, găsesc un studio fotografic ȋn a cărui vitrină se află o fotografie cu o pisică vărgată, deghizată ȋn gâscă şi păşind printre mai multe gâşte. Se pare că acoperirea se practică şi ȋn regnul animal!

Descopăr o rochie ȋn vitrina unui boutique, care mi-a atras atenţia. Intru. Ȋncep o discuţie cu tipul dinăuntru, care pune muzică şi ȋmi explică ce e redus şi ce nu. Boutique-ul aparţine iubitei lui şi prietenelor acesteia. Bijuteriile sunt realizate de chérie a lui. Mă roagă să aleg o bijuterie şi, după câteva momente de căutare, sunt atrasă de un inel de argint cu o piatră de culoarea caisei confiate – cuarţ carneol. Inelul e prea mare, dar e conceput deschis şi el mi-l poate ajusta. Ȋl cumpăr, ȋi mulţumesc şi ne despărţim, el urându-mi ”bonne journée!”, iar eu urându-i, la rândul meu, ”bonne vente!”.

Şi, mai în josul străzii, ȋntr-un alt boutique, o faţă haioasă, de pe un tricou, îmi atrage atenţia. Ȋn aceeaşi vitrină văd o geantă având forma unui telefon vechi, de culoare neagră, şi cu un disc fără numere. De gustibus !…

Pe colţul din dreapta străzii se ridică o casă frumoasă. E toată din cărămidă şi acoperită de plante. Lângă ea se află o fundătură, în franceză ”impasse”. Mă amuză cuvântul franţuzesc, neologism cu alt sens în română.

Continuu în josul străzii. Sandalele mele sunt ude şi le aud făcând tap-fsss, tap-fsss. Au cunoscut nisipul plajei de la Haga, iar acum au întâlnit ploaia pariziană.

Urc scările spre bazilica Sacré Coeur. Ȋmi plac foarte mult aşa, cum sunt străjuite de copaci, şi au lampadare pe mijloc. Mi-au plăcut întotdeauna genul ăsta de scări, precum cele din Roma sau cele din oraşul meu, Brăila, care mă duc în jos, la Dunăre.

Scari

Montmartre e plin de cafenele. Una dintre ele, Au claire de la lune, mă face să îmi imaginez noaptea în timpul zilei, promiţându-mi luna care nu a apărut încă pe cer.

Pur şi simplu mă amuz plimbându-mă şi privind fiecare colţ, cu aerul şi povestea lui unică, până când sandalele mele ude se fac auzite din ce în ce mai tare, şi staţia de metrou Blanche apare în faţa mea, şi mă înghite.



Citiţi şi

Căprioara de alături

Azi, acum, îți faci timp!

Sunt babă, rezist!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
770 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro