Pascal Bruckner: Doamne, Te las pe Tine să alegi ce fel de accident, numai fă ca tata să moară!

Diana Evantia Barca

15 June 2014

O singură certitudine am: tata m‐a făcut să gândesc mai bine, gândind împotriva lui. Sunt bătălia lui pierdută: iată cel mai frumos dar pe care mi l-a făcut. Timpul, care stinge toate datoriile, stinge și dușmănia”, spune Pascal Bruckner, ajuns la București pentru lansarea celei mai recente dintre cărțile sale, “Fiul cel bun”, apărută la Editura Trei. Se plimbă pe străduțele care se împrăștie de la Piața Romană cu aerul unuia care flirtează cu viața, senin și complet echilibrat, alegându-și din când în când câte o baclava din cutia de carton pe care o ține sub braț.

Bruckner

E împăcat cu trecutul – o spune senin, de parcă ar vorbi despre ziua de ieri, este imun la grozăvia pe care a povestit-o și acum defilează în ochii lumii, toate aceste amintiri au încetat de multă vreme să aibă efect asupra lui. Un tată tiranic, o mamă bolnăvicioasă și incapabilă să se apere, bătăile crunte din copilărie, anii petrecuți prin sanatorii – toate au fost un balast insuportabil, pe care l-a văzut, brusc, luat de la el, l-a trecut, fără drept de apel, la recycle bin.

Printre poveștile care trebuie date uitării s-ar putea întâmpla să se numere șirul de amante ale tatălui, bunăoară, blonde picante în ton cu moda anilor ’50, în rochiile lor cu decolteuri care lasă pe dinafară, cât încape la vedere, sâni tari și rotunzi. Sau poate vrei să uiți slăbiciunea mamei, care se străduia cândva în zadar să-l facă pe torționarul ei să tacă, măcar să nu mai cânte, știind că fiecare melodie în vogă pe care o fredonează este legată de una sau alta dintre aventurile lui.

Nu, nu prea crede că a reușit să treacă peste toate acestea cu ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu tot nu există, chestie pe care a înțeles-o pe la 15-16 ani și n-a mai avut niciun semn între timp că lucrurile ar sta altfel. Privește cu oarecare simpatie plină de înțelegere către naivul care a nimerit o asemenea întrebare și înșiră cuvintele scurt, cu lipsa de intonație a celui care a găsit adevărul, însă nu prea are chef să-l împărtășească. Cum arată construcția ridicată pe asemenea amintiri? N-are rost să ne întrebăm prea mult, pentru că nici psihanaliza nu a fost răspunsul lui Bruckner, ci doar propria putere, cu care a reușit să schimbe cursul destinului. E o simplă poveste de viață și nici măcar răul absolut de odinioară nu i se pare acum a fi mai mult decât o mizerie banală, de rutină.

Să ne gândim numai la soarta bietului tătic: el, care visa la dominația mondială a rasei ariene, la domnia fiarei, a fost îngrijit în spital de africane și de maghrebiene, nepoata lui, Anna, e evreică și ultima noră, de origine ruandeză. Pe deasupra, a trebuit să suporte o slujbă celebrată de un preot care i‐a stâlcit de mai multe ori numele în fața unei asistențe puțin numeroase (mama umpluse sala, cu treisprezece ani mai devreme) și a expediat totul în patruzeci de minute. Cât despre registrul de condoleanțe, nu a cuprins decât o singură semnătură, cea a unei turiste coreene care nu înțelesese despre ce era vorba, închipuindu‐și că‐și scria numele în cartea de aur a bisericii. Ei, dar a crește înseamnă a-ți reinventa viața…, spune Bruckner.

Reporter: De ce această carte acum? Urmează să vorbiți în interviuri în toată lumea despre proasta relație cu tatăl și despre niște amintiri din copilărie care, probabil, au fost multă vreme apăsătoare. Este o simplă decizie de marketing sau ați considerat că această mărturie este necesară ca demers curativ? Știu că psihologii își încurajează clienții să facă confesiuni. Ați încercat vreodată psihoterapia? În ce context? Ați fost încurajat să spuneți această poveste?

Pascal Bruckner: Sigur, este o indiscreție să-ți povestești viața. În plus, m-am întrebat dacă va fi cineva interest de povestea vieții mele. Tatăl meu a murit și am simțit nevoia să privesc asta și să mă uit înapoi la întreaga mea viață. Când decizi să vorbești despre tine nu mai este așa greu, poți vorbi. De vreme ce am scris această carte, am decis să-mi deschid inima în fața oricui, acum mă aștept la orice tip de întrebare. Mă simt eliberat. N-aș fi putut scrie această carte înainte ca părinții mei să dispară, ar fi fost imposibil să-l rănesc pe tatăl meu, chiar dacă îl detestam. Tatăl meu era un antisemit virulent, socialist, un tip violent, care o bătea pe maică-mea. L-am urât din tot sufletul și am continuat să-l urăsc și în timpul în care l-am îngrijit, în anii de boală. Dar nu aș fi vrut să-l rănesc. Cartea asta este și un roman de supraviețuire. Eu veneam dintr-un oraș mic, conservator, până atunci eram ras în cap la fiecare două săptămâni, tatăl meu o făcea. Vă imaginați cum a fost când am ajuns la Paris, locul unde oamenii erau liberi, se sărutau în văzul lumii pe stradă. Plus viața intelectuală de la Paris, puteai să o întâlnești pe stradă pe Simone de Beauvoir, pe Sartre, totul era ușor, totul era accesibil, nu existau boli mortale. Parisul m-a fascinate și m-a uimit. Am avut impresia că orașul ăsta îți oferă totul și că e imposibil să poți da ceva înapoi. Și acum, când traversează criza, Parisul este extraordinar, dar atunci era idilic. Iar în acest Paris idilic mi-am început studiile și am scris primele cărți, studii pe tema libertății sexuale. Identificam pe atunci o nouă obligație a societății moderne, anume aceea de a avea orgasm. Tabu-ul de până atunci de a avea plăcere a fost înlocuit cu cel de a nu avea. Trăiam într-un fel de atmosferă colectivistă, o colectivizare a iubirii. Credeam că “te iubesc” va fi pentru totdeauna înlocuit cu “te doresc”. Cartea asta recunoaște iubirea. Poate că eram libertini, dar eram romantici. Este pentru prima oară când exersez acest stil, autobiografia. Este mai ușor să scrii ficțiune și să te ascunzi în spatele unor personaje inventate de tine.

Vă invit să citiți continuarea interviului pe Artsunited.ro – site partener Catchy.ro.



Citiţi şi

Despre ce să scriu? Eu sunt un om obișnuit!

Unde e iubirea? (caz real)  

Înapoi în copilărie: „Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers?”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,487 views

Your tuppence

  1. Pascal Bruckner – Fiul cel bun – Fiction and the City | Catchy / 15 June 2014 7:51

    […] Pascal Bruckner: Doamne, Te las pe Tine să alegi ce fel de accident, numai fă ca tata să moară! […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro