Patima

Iris Claire

6 October 2017

IRIS CLAIRE– Am să-ți spun o poveste. Nu, nu e cu Feți-Frumoși sau zâne. Este cu oameni ca noi. Frumoși. Și plini de patimi.

– Ce este aceea „patimă”?

– Cum să-ți spun… este un avânt nesăbuit, care te urcă și te coboară fără plasă de siguranță.

– Și n-ar fi mai bine cu?

Mă uit în depărtare și cuget. În ultima vreme o fac cam des. Chiar așa…

– Nu. Ar fi linie dreaptă. Prea simplu.

– Nu cred că înțeleg bine…

– Atunci… imaginează-ți o poveste. Scurtă. Lină. Plictisitoare. Cer senin. Cu bla-bla-uri des întâlnite. Cu final știut și așteptat. Fără emoții și adrenalină… Apoi… o altă poveste. Aceiași eroi. Rupere de nori. Alergare, prindere, aruncare, prăbușire, plutire. Nu știi, dar intri. Nu vrei, dar o faci. Nu știi ce te așteaptă, dar ce contează?… ASTA e patima.

– Am înțeles. Ca să fie memorabilă, povestea trebuie condimentată cu patimă. Altceva ce mai trebuie?

– Păi… ingredientul principal: iubire.

– Ce cantitate?

cuplu iubire privire

– Cât cuprinde. E bine să depășească povestea, rămâne de rezervă, dacă patima o consumă pe toată. Vezi tu, patima e un balaur nesățios. Se hrănește cu suflete îndrăgostite și le aruncă într-o horă drăcească, asemănătoare cu a ielelor, de unde nu poți ieși decât… beat, dependent. Doar că, vezi tu –zâmbesc enigmatic, făcând pauze prelungi ca să măresc suspansul -… în povestea mea, prinții se îndrăgostesc. Prințesele, nu.

– Dar ele ce fac?

– Ele sunt frumoase. Pun pietre prețioase pe palat și patimă pe iubiri. Se găsesc în bulgări mari, sub pământ.

– Săracii prinți… dar ele… prințesele… nu intră în horă cu ei?

– Ba da, dar sunt imune. Înainte să o facă, culeg rouă de „azi da, mâine nu”. O sorb, intră în horă, iar la miezul nopții… uită. E bine. Toate sunt tinere, frumoase și neînfricate. În grădina lor cresc copaci care au ca fruct această rouă. Sunt udați cu adieri și șoapte de zefir virgin, care flutură aripile prințeselor atât cât să le dezvăluie discret frumusețea, nu mai sus, nu mai jos.

– Și toate prințesele uită? Fără excepție??

Privesc iar în depărtare. Mi se pare mie, sau cerul s-a înnegurat?

– A existat odată una… nu a vrut să-și soarbă roua. Era curioasă. A vrut să danseze în horă, desculță și fără haine, la lumina lunii, fără medicament. Era mândră și sălbatică. Nu a vrut să asculte. Așa că… ea n-a uitat.

– Tu o cunoști?

Oftez cu-nțelepciune și mă ridic să plec, evitând întrebarea și răspunsul.

– Spunea cineva că… în adâncul patimilor, dincolo de plăcere, există întotdeauna puțină remușcare.

– Tu ai?

Nu-i mai răspund. Am ieșit din poveste cu sufletul șifonat. Acum îmi duc amintirile mai departe, pe drumuri curate și promițătoare, ca să nu se stingă. Nu i-am spus, dar vântul mă strigă „Patima”…

Pe Iris o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Femeia cu tatuaje trebuie să se întoarcă!

E mai bună o iubire adevărată neconsumată și dureroasă sau o minciună frumoasă?

M-ai mai iubi dac-ai ști…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,506 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro