Pe mine m-a vrut, pe mine m-a avut, dar…

Sergiu Someșan

12 December 2016

Sergiu SomeșanNu sunt misogin. Îi pot aduce drept martori pe toţi prietenii mei că iubesc femeile la fel ca oricare alt bărbat. Mă rog, poate ar trebui să precizez că aşa le iubeam până ca în viaţa mea să apară Laura. Acum sunt însă pe cale să devin cel mai convins misogin în viaţă. Este incredibil cum se poate ca o femeie care arată atât de bine să fie atât de rea şi ca o bună parte din răutatea asta să şi-o reverse asupra mea. „Cine se tachinează se iubeşte”, obişnuiau prietenii mei să-mi spună în glumă, după ce asistau la câte o dezlănţuire de furie din partea ei, la care eu înghiţeam în sec şi număram încet până la zece. A scăpat cu mutriţa aia drăgălaşă nepocită numai pentru că eu număram de foarte multe ori şi rar până la zece. Când am observat că nici asta nu prea mă mai ajută, că terminam număratul şi aveam degetele încleştate ca şi cum aş fi strâns în mâini, cu toată puterea, delicatul ei gât, m-am adresat şefilor.

— Nu se poate, a spus ferm directorul de programe. Formaţi o echipă perfectă. Ştiu că este o tipă dificilă, dar încearcă să te adaptezi şi să te obişnuieşti pentru că telespectatorii pur şi simplu o adulează!

M-a dat afară din birou şi mi-a mărit salariul cu zece la sută. De parcă banii ar rezolva totul…

Povestea a început cu peste doi ani în urmă, când la îndemnul unor prieteni am făcut şi eu Testul. Era la modă ca, după câte un chef, o gaşcă de prieteni să intre într-un centru de testare şi să-şi facă Testul. Îl făceau degeaba, chiar dacă era gratuit: dintr-un milion de oameni, abia dacă-l treceau doi, maximum trei inşi. Nu ne-a venit să credem când rezultatul meu a ieşit pozitiv, aşa cum nu le-a venit să creadă nici tehnicienilor, care l-au repetat imediat. Tot pozitiv a ieşit, aşa că toată gaşca am vrut să ne întoarcem la bar şi să sărbătorim pentru norocul care dăduse peste mine. Avertizat prin canale obscure, a apărut patronul postului de televiziune ProCronos care — cu vorbe meşteşugite — a făcut în aşa fel încât la bar să meargă numai prietenii cu consumaţia sponsorizată suficient de bine încât amicii mei să uite şi de ei, nu numai de mine.

În aceeaşi seară, aveam contractul cu ProCronos semnat şi deveneam dependent de Laura mai rău decât dac-aş fi fost legat printr-o căsătorie catolică. Asta pentru că după primul reportaj făcut împreună, Laura, care între noi fie vorba avea un salariu de vreo zece ori mai mare ca mine, le-a spus şefilor:

— De acum încolo, numai pe el îl vreau!

Şi pe mine m-a avut!

benoit-courti-photographie-1

©Benoit Courti

Uneori, regretam ziua când se adusese prima oară pe Pământ Mixodina. La început, ciuperca fusese comercializată în cantităţi mici, drept un drog oarecare care stârnea vise extraordinar de realiste, petrecute întotdeauna în trecut. Problema este că — fiind adus prin contrabandă de pe planeta Asturias — era destul de puţin şi de scump. Cei care l-au folosit prima dată au jurat cu mâna pe inimă că visul nu era numai realist, ci devenea de-a dreptul realitate. Cererea era atât de mare, încât în numai doi ani produsul activ din ciupercă a fost produs pe cale sintetică, aşa că numărul celor care-l experimentau s-a înmulţit în progresie geometrică. Încă doi ani şi unul dintre cei ce utilizau drogul a avut un vis în timp ce era pe fotoliul din propria-i sufragerie. Înainte de a lua drogul, se aşezase pe spate, iar pe piept îşi aşezase un aparat de fotografiat. În vis, i s-a părut că are aparatul foto la el, aşa că a făcut mai multe fotografii şi uite aşa s-au dezvăluit lumii întregi primele fotografii cu Troia în flăcări. De atunci, a început o întreagă nebunie urmată imediat de o la fel de cumplită dezamăgire: abia doi-trei oameni dintr-un milion reuşeau să aducă fotografii sau filme din trecut. Şi nici ei într-un mod stabil şi constant, aşa că văzând performanţele mele nici nu-i de mirare că Laura m-a preferat dintre cei vreo zece crononauţi — aşa ni se spunea — pe care-i avea televiziunea ProCronos.

Eu sunt convins că Laura era conştientă de fragilitatea poziţiei sale şi — din cauza asta —  încerca mereu să mă împingă pe o poziţie inferioară, pentru a ieşi ea în evidenţă. Oricum, este cert că nici ea nu mă suferea. Pentru a rămâne în acelaşi vis cu mine trebuia ca atunci când îmi era administrată Mixodina să fim în contact fizic, aşa că eu eram aşezat pe un fotoliu, iar lângă mine, pe un fotoliu asemănător, era aşezată Laura. Amâna până în ultima clipă să-mi atingă mână, astfel că odată ne-am trezit în vise diferite. Adică în aceeaşi perioadă istorică, dar în locuri diferite. A fost cel mai plăcut reportaj din toată cariera mea, chiar dacă nu a fost transmis niciodată.

Primul reportaj l-am făcut tot la Troia şi am rămas uimit în faţa frumuseţii reale a Elenei. Nici una dintre actriţele care-au interpretat rolul ei în filmele contemporane nu se apropia nici pe departe de frumuseţea sa. Am ajuns exact când terminase de făcut dragoste cu Paris şi avea buzele puţin răsfrânte de un zâmbet abia început, de femeie care ştia ceva mai mult decât tot restul oamenilor la un loc. Am uitat de Laura care vorbea lângă mine şi am focalizat pe faţa Elenei care stătea tolănită ca o pisică mare, cu ochii închişi. Şi în timp ce Laura, lângă mine, spumega că nu o filmez pe ea, iar eu eram pierdut în admiraţie, Elena a deschis ochii mari şi am avut o clipă impresia că mă priveşte drept în faţă. Era să scap camera din mână şi am întors-o repede spre Laura care perora despre destrăbălarea acestei frumuseţi antice şi care-a provocat, prin depravarea ei, atâtea suferinţe şi victime. Mie mi s-a părut doar superbă şi inocentă, dar se pare că Laura a observat privirea admirativă pe care i-o aruncam frumoasei adormite, pentru că a încheiat sarcastic:

— Oricum, se pare că în timpul cuceririi Troiei, Elena a fost violată de tovarăşii de luptă ai soţului încornorat. Promitem telespectatorilor să revenim cu un reportaj din timpul asediului, în care să le arătăm cum era pedepsit dezmăţul în lumea antică…

Mi-am oprit în barbă înjurătura pe care-am vrut să i-o trag, de frică să nu fie înregistrată de microfonul sensibil al camerei. Ce nu ştia Laura era faptul că orice crononaut cât de cât priceput — şi eu eram, fără falsă modestie, printre cei mai pricepuţi — putea să-şi dirijeze călătoria dacă nu la secundă, atunci aproape la minut, astfel că oricât am mai căutat apoi scene erotice cu Elena, nu am mai găsit. În zadar tuna şi fulgera Laura, pentru că în ţara orbilor, chiorii sunt împăraţi, după cum obişnuiam noi, crononauţii, să-i minimalizăm între noi pe reporterii care luau tot caimacul.

Asta nu înseamnă că nu o vizitam când eram singur. Fiind profesionist, aveam acces la cea mai bună sursă de Mixodină, astfel că am început să iau tot mai multă, pentru a rămâne cât mai mult în preajma Elenei. La două doze standardizate, puteam rămâne mai mult de o oră. Făcusem o obsesie pentru ea şi, la un moment dat, am luat cu mine un trepied cu ajutorul căruia am fixat camera de filmat asupra chipului minunat al Elenei. Apoi, profitând de faptul că Paris lipsea, m-am apropiat de ea şi am sărutat-o. Pe înregistrare se va vedea exact ca un sărut adevărat — ce conta că eu aveam să sărut doar aerul! Spre surpriza mea, am simţit nişte buze calde, moi şi înmiresmate care se deschideau primitoare. A deschis şi ea ochii, m-a îndepărtat o clipă, apoi m-a cuprins iarăşi în braţe, murmurând ceva din care am înţeles numai: „Ares, Ares”. Cu reflectorul din frunte şi cu toţi acumulatorii şi aparatura agăţată de mine poate că i-am părut Ares, zeul războiului. Bănuiesc că voia să mă atragă de partea lor în război, dar eu am simţit atunci doar că cea mai frumoasă femeie din lume mă strânge la piept. M-am trezit năuc în sufrageria mea, strângând în mână camera şi trepiedul, şi am încercat să-mi explic ce s-a întâmplat. M-am uitat la ce înregistrase camera, am vrut să şterg, apoi m-am răzgândit şi — în timp ce mă plimbam de colo-colo prin încăpere — ochii mi-au căzut pe dozele cu Mixodină: pe ele scria mare, cu roşu, că în aceste fiole concentraţia era dublă! Scria, dar eu la gândul că aveam s-o văd pe Elena, nu citisem absolut deloc ce scria acolo astfel că îmi injectasem PATRU doze, lucru pe care nu-l mai făcuse nimeni până acum. Cineva încercase odată trei doze standard, dar mai era şi acum în comă, ţinut în viaţă doar de aparate. Eu luasem patru şi nu aveam nimic, nici măcar o uşoară stare de ameţeală. Starea de euforie era dată mai ales de faptul că făcusem dragoste cu Elena. Elena din Troia, bineînţeles. Dar mai ales pentru că aflasem că la patru doze mă puteam şi materializa, nu numai călători în trecut, ba, mai mult, organismul meu rezista cu succes acestei cantităţi. Pe de altă parte, am observat că se materializa în trecut şi orice obiect, şi probabil că şi orice fiinţă pe care le atingeam în timpul călătoriei.

Exact atunci mi-a venit şi Ideea. Minunata idee care avea să mă scape definitiv de Laura şi de fandoselile ei.

A doua zi, i-am prezentat Directorului de programe ideea mea, periată şi parfumată ca să dea bine: un reportaj la curtea lui Harun al-Rashid! De data asta, o solicitam eu în mod expres pe Laura, pentru că numai ea ar fi fost în stare să prezinte — cu farmecul său inegalabil — opulenţa de la curtea califului.

Directorul a aprobat fără nicio bănuială reportajul, mormăind în barbă că se bucură când angajaţii lui se înţeleg bine şi conlucrează spre binele mers al postului.

Nici nu bănuia el cât de bine aveam să conlucrăm, astfel că am fugit acasă unde-am răscolit tot ce aveam la îndemână în bibliotecă, pentru a afla cât mai multe despre Harun al-Rashid şi epoca lui.

A doua zi, când ne-am aşezat pe fotolii, m-am bucurat de faptul că Laura avea pe ea doar o fustiţă sexy care avea să-mi uşureze foarte mult misiunea. Eu căram în geanta cu acumulatori şi o haină lungă din lână, care — la o adică — putea trece la o privire fugară drept un burnuz. Când a venit tehnicianul pentru a ne injecta dozele, eu i-am dat o fiolă fără inscripţii, aranjată de mine ca să încapă în ea patru doze, şi în numai cinci minute ne-am trezit în interiorul unui palat pe care îl speram a fi al lui Harun al-Rashid. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi îmbrac burnuzul peste hainele obişnuite şi al doilea să leg mâinile frumoasei Laura cu cablul de la microfon. A fost atât de uimită de gestul meu, încât a început să se împotrivească doar când era deja prea târziu. Ţipetele ei au atras imediat doi soldaţi din gardă şi, cu toate că nu vorbeam niciun cuvânt în arabă, m-am înclinat adânc în faţa lor, aşa cum am văzut că se face în filmele pe care le studiasem cu o seară înainte şi am arătat spre roşcata sexy de lângă mine. Se pare că dincolo de cuvinte există totuşi un soi de înţelegere secretă între bărbaţi, pentru că, după ce-au privit-o admirativ câteva clipe lungi pe Laura, nu şi-au mai pus problema nici cum am ajuns acolo şi nici pe unde am intrat. M-au condus spre o sală mare şi plină de lume şi mi-au făcut semn să aştept. Nu după multă vreme, a venit să ne conducă un bărbat cam între două vârste, care era de-a dreptul obez şi pe care-l bănuiam a fi şeful haremului. L-am urmat în sala tronului, unde, fără nicio urmă de îndoială, l-am văzut pe Harun al-Rashid. Chiar lângă el mai stătea un bărbat pe care îl bănuiam a fi Giafar. Când am ajuns în faţa califului, m-am trântit cu faţa la podea, dar hadâmbul m-a prins de umeri şi mi-a arătat că Harun al-Rashid îmi făcuse semn să mă ridic. Oricum nu avea ochi pentru mine, ci numai pentru Laura care pentru prima dată era tăcută şi năucită.

După câteva minute lungi, califul îşi desprinse privirea de pe fată şi după faţa lui extaziată mi-am dat seama că în viaţa lui nu mai întâlnise o roşcată. Cel puţin, nu una naturală şi atât de apetisantă ca Laura…

Când m-a întrebat ceva, am ridicat neputincios din umeri şi am arătat spre gură, cu speranţa să mă creadă mut. A insistat cu întrebarea şi atunci eu, având o bănuială, am ridicat amândouă mâinile şi am arătat: zece! Ce aveau să fie aceşti zece nu-mi păsa; putea la fel de bine să fie zece cămile sau zece bani, pentru că eu nu avem de gând să mă târguiesc.

Califul, cu ochii aţintiţi asupra Laurei, făcu semn hadâmbului care-o acoperi cu un veşmânt larg şi o trase afară din încăpere. Când să iasă din încăpere, Laura întoarse nişte ochi mari şi speriaţi spre mine şi ţipă:

— George, te implor, nu mă lăsa aici!

Am zâmbit în barbă şi i-am făcut cu mâna. Ia te uite, m-am gândit: acum ştie şi cum mă cheamă!

Unul care părea a fi vistiernicul se opri în faţa mea şi îmi puse în braţe zece pungi în care bănuiam că erau monede de aur. M-am înclinat încă o dată în faţa califului care nu prea îmi mai purta grija, cu gândul la frumoasa roşcată recent achiziţionată.

Am ieşit şi oriunde întâlneam câte un om în calea mea, îi dădeam câte un dinar de aur, mă înclinam în faţa lui şi-i spuneam:

— Roagă-te pentru Laura, că mare nevoie mai are!

Omul se înclina şi el în faţa mea, zâmbea mulţumind cu ochii la banul de aur din mâna lui şi pleca fericit.

Când am ajuns înapoi, toţi cei din sală erau îngroziţi: la un moment dat, atât eu cât şi Laura ne-am pierdut consistenţa şi am dispărut apoi am apărut numai eu. Am aşteptat şi eu alături de ei — chiar dacă din motive diferite — câteva ore să se arate Laura apoi, văzând că nu mai apare, am plecat acasă. Un timp s-a vorbit în şoaptă de interzicerea reportajelor, dar cine închide o afacere de miliarde doar pentru că un reporter a căzut la datorie. Chiar dacă este vorba de o roşcată încântătoare numită Laura.

Pe Sergiu îl găsiţi şi aici.

 

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

Citiţi şi

Există peşti răpitori acolo?

Așa te iubesc primăvara

E perfect pentru tine, dar e al altei femei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,019 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro