Pe mine nu mă sug țânțarii

Constantin Ciucă

14 August 2017

constantin ciucăM-am născut cu un defect genetic pentru care mă invidiază toți cei care locuiesc în blocurile proletare de prin periferii, în care apa băltește împuțită la subsol: PE MINE NU MĂ SUG ȚÂNȚARII.

Pe mine poți, adică, să mă lași vara să dorm în fundul gol într-o cameră cu geamul deschis, iar eu, cu dopuri în urechi, dorm ca un prunc până dimineața, chiar dacă în timpul ăsta, întărâtați de atâta carne la vedere, o mie de țânțari pofticioși se dau surescitați de ceasul morții zburând în zig-zag pe lângă bucile mele. Unii, mai curajoși, îmi aterizează nervoși pe umăr sau pe coapsă și încearcă să sugă ceva de  acolo. Dar până la urmă, văzând că nu iese nimic, își iau zborul disperați de așa carne neobișnuită în care li se îndoaie țeava și continuă uluiți să facă ture pe deasupra patului și pe lângă bec toată noaptea. Îi văd cât sunt de devastați și cum mă studiază flămânzi și nervoși de pe tavan.

Iar eu, dacă se întâmplă să mai deschid ochii noaptea din când în când, scot limba la ei ca să le fac în ciudă.

Acum, lăsând țânțarii deoparte, am o mașinuță roșie și pătrată pe care, tot reparând-o, am cheltuit de trei ori mai mult decât am dat pe ea când am cumpărat-o. Dar nu o arunc pentru că, deși nu par, sunt un bărbat sensibil și nostalgic, de o loialitate care poate fi ușor confundată cu o psihopatie a fetișului.

Mașinuța asta este pentru mine un fel de un stick de memorie externă. Dacă se întâmplă să nu îmi amintesc detalii ale vreunei călătorii făcute cine știe când, cu cine știe ce doamnă fermecătoare, e suficient să îi deschid ușile, să mă uit un pic înăuntrul ei, să să pun palma cu degetele desfăcute pe scaunul pe care au stat cândva bucile fierbinți ale doamnei.

Și dintr-o dată, click! Mă conectez!

În ziua aceea grozav de caldă de care spun, zăceam contorsionat cu capul lăsat în în jos în portbagaj, cu șurubelnițe prin buzunare și aveam niște nervi ca atunci când te pregătești pentru un omor. Înjuram mașina cu înjurături personalizate, pentru că, fără niciun motiv, ușa haionului nu se mai deschidea. Și era așa de cald în amiaza de duminică, încât curgeau pe mine șiroaie de transpirație, iar eu când sunt transpirat mă enervez dublu.

Chiar în momentul în care eram eu cel răsucit printre fiare, îmi sună telefonul. Mă uit la număr, nu îl recunosc. Mă gândesc să nu răspund. Dar el sună în continuare.

– Alo! zic răstit.

O clipă nu se aude nimic. Mi se pare că vrea să închidă.

– Alo, repet eu, spuneți, vă rog, cu ce vă putem ajuta?

Întotdeauna îmi place să vorbesc la plural cu persoanele pe care nu le cunosc. De parcă mi-ar mai crește brusc o sculă. Mă face să mă simt mai sigur pe mine, indiferent cu cine vorbesc..

– Mario, tu ești, aud un glăscior nesigur și speriat.

Mario?! Eu, Mario? Mi se părea totuși nu nume cunoscut… Aaah, da, era numele meu de pe internet. Da, ăsta trebuie că eu eram.

– DA, zic, îndulcindu-mi glasul ca atunci când vorbești cu copiii.

– Luminița sunt, zice ea.

Luminița?! Luminița… Sunt Luminițe nenumărate în lume.

– Aaa, Luminița?! zic, ca și cum mi-aș fi amintit cu plăcere. Apoi, inconștient, adaug, cu o presimțire sumbră:

– Care Luminița?

Orice altă femeie la replica asta mi-ar fi închis telefonul în nas și s-ar fi dus naibii în treburile ei. Dar nu și  această Luminița.

– Luminița Coafeza, zice ea, dulce!

femeie sexy

Luminița Coafeza?!

Am înghețat și, instantaneu, am încercat să îmi amintesc când m-am ras ultima dată jos.

– Nu știi că am vorbit ieri pe Facebook că vin astăzi pe la tine?

Uitasem cu totul! Cu totul! Îmi aminteam vag că vorbisem ceva despre asta, dar mie mi se păruse mai degrabă o glumă, așa, de complezență.

– Ba sigur că îmi amintesc, Luminița, cum să nu îmi amintesc? Când ajungi?

– Mai pe seară, zice ea. Pe la șase, șapte. E bine, nu?

– E foarte bine, zic eu simțind un tremurat nervos în mâna cu care țineam patentul. E foarte bine! Da, da. Pe la șapte!

– Te pup dulce! zice ea și mă înmoaie.

Sunt, în viața unui bărbat, momente în care el trebuie să ia hotărâri cruciale de care îi depinde buna dispoziție pe termen îndelungat. Iar acesta, auzind că vine în vizită Luminița Coafeza, cea care putea adulmeca un găinaț de rață aflat în alt oraș, mi s-a părut unul dintre acela momente.

Așa că am aruncat patenții și sculele, am lăsat mașina descuiată și am tulit-o cât de tare am putut sus, pe scări, în casă. Dumnezeule, nu mai aveam clor! Și nici Domestos! Mi se terminase și Coccolino, iar aragazul era plin de stropi mici uleioși și întăriți. M-am uitat la ceas: era doisprezece și jumătate. Am dat de perete toate geamurile și ușile să intre aer și să se facă curent, iar apoi  am coborât în fugă la magazinul de la colțul blocului și am cumpărat de toate. Mai puțin spray de țânțari că de ăla, slavă domnului, nu aveam nevoie. Am intrat în baie, m-am dezbrăcat, mi-am golit tubul cu cremă de ras Nivea de la buric până la genunchi  și m-am bărbierit cu atenție. Mi-am amintit-o cum mă bărbierise ea data trecută, cu aparatul de ras în mână la rădăcina p*lii, în timp ce cu cealaltă o ținea întinsă de moț și îmi făcea freza. Nu puteam să mai risc.

Luminița are un aer de mare doamnă. Un fel de Madamme de Pompadour în varianta sport care te poate îmbolnăvi de priapism pe viață doar dacă te atinge cu mâna un pic mai jos de buric. Când i-am deschis ușa și a intrat în casă, părul ei blond și perfect drept, ca de material plastic, a luminat holul mai tare decât becul. Are ținută și este mereu conștientă dacă are sau nu vreun fir de mătreață pe umeri. E înaltă, cu sâni proeminenți și tari cu care ar putea sparge ferestre dacă s-ar apropia prea mult de ele, cu sfârcuri vizibile care îi deformează subtil bluza, iar când e în pantaloni strânși pe c*r, vindecă jumătate din disfuncțiile erectile ale bărbaților, fără tratament medicamentos. Și are niște tabieturi ale ei la care nu renunță nici în ruptul capului. Sincer, e o apariție.

Închid ușa în urma ei și mă reped la ea să o pup. Ea se trage însă cu grijă înapoi și zice serioasă.

– Lasă, mai încolo puțin. Să-mi revin un pic

– Ai pățit ceva? zic, încercând să par îngrijorat.

– Pute pe scările astea aici la tine ceva îngrozitor. Zici că e o hazna! Ce dracu’, voi nu aveți femeie de serviciu?

– Miroase urât? întreb mirat pentru că tocmai trecusem de vreo cinci ori în sus și în jos pe acolo fără ca mie să mi se pară nimic suspet.

– Miroase a căcat! Groaznic! zice ea revoltată

Am dat din cap dezamăgit de starea de igienă publică din cartier și de nenorocul meu de a locui aici. I-am luat plasele din mâini și le-am dus în bucătărie.

Dar în timp ce îi puneam plasele pe masă m-am gândit că, dacă pe scară mirosea a căcat, iar ea, cu toate ifosele ei de ducesă de salon de coafură urcase totuși până la etajul doi, înseamnă că femeia aceasta venise cu gânduri foarte serioase. Iar treaba asta, deși pe orice alt bărbat l-ar fi băgat în fibrilație, pe mine, în mod cu totul paradoxal, m-a îngrijorat. Eu, dacă mă uit la o femeie, îmi dau imediat seama cam cât e de lucru la ea. Iar la ea, sincer, era mult de lucru. Cu atât mai mult cu cât știam deja lucrul ăsta de data trecută. Nu era deloc o pisicuță mulțumită cu o așchie de cașcaval. Dacă voiai să îți păstrezi stima de sine ca bărbat, aceasta era o femeie care trebuia zguduită îndelung, cu gimnastică la sol, cu vocalize și conversații obscene, îndemnuri ferme, figuri acrobatice, poate chiar un pic de choking sau spanking. Iar pentru asta era nevoie de multe proteine din carne de vită. Ori eu ce făcusem? În afară că de vreo două săptămâni nu mâncam decât salate de roșii și cornuri cu Finetti, mai și lucrasem astăzi toată ziua la rahatul ăla de încuietoare al mașinii pe care, nu numai că nu reușisem să îl repar, dar mă și sleise și mă murdărise ca naiba. Iar acum aveam în bucătărie, venită la f*tut, o femeie pentru care nu puțini bărbați, chiar din cei cu studii superioare, ar fi acceptat probabil până la trei ani de pușcărie. Iar eu eram obosit și miroseam a ulei de mecanisme fine.

Dumnezeu face însă lucrurile într-un fel de care numai el e în stare. Cum stau eu lângă c*rul ei acolo în bucătărie lângă masă, ea se întoarce dintr-o dată spre mine, se apleacă un pic spre decolteul tricoului meu, soarbe adânc și zice încet:

– Mmm… Îmi place cum miroși. Soarbe iar. Și încă o dată. Cu ce te-ai dat?

Nu-mi vine nimic în cap. Am crezut că ăsta e sfârșitul.

– Cu ulei de in, zic.

Și ăsta era purul adevăr, pentru că ăsta e uleiul pentru mecanisme fine.

– Mmm… îmi place, zice ea. Foarte fin.

De aceea spun că eu am renunțat de multă vreme să mai înțeleg femeile și le iau așa cum sunt.

Și-a făcut un pic de treabă prin bucătărie, observând, pe bună dreptate, că frigiderul meu cu două uși era disproporționat de mare pentru cele două triunghiuri de brânză pe care le adăpostea după care, cum era și firesc, mi-a spus că vrea să meargă în baie. Zic:

– Bine!

– Spirt ai?

Aveam eu oare spirt pe undeva prin cămară?

– Pentru ce îți trebuie? o întreb.

– Am nevoie la toaletă, spune ea. Să dau un pic pe capac.

Stau și mă gândesc. Nu, spirt nu aveam, dar aveam alcool izopropilic, o substanță cu care se purjează reactoarele nucleare și instrumentele medicale pentru operațiile pe cord deschis. M-am dus în cămară, care, ca să fiu sincer, arată mai degrabă ca un magazin de ferometal și instalații, și, de undeva de pe un raft de jos, iau recipientul de plastic în care țineam lichidul prețios. Mă întorc la ea și zic:

– Uite, ai aici ceva mai bun decât spirtul, și îi întind sticla de un kilogram aproape plină, pe care dădusem o groază de bani. Folosește asta în loc de spirt. Pulverizează un pic din el pe o dischetă din aia de vată pe care le găsești sub oglindă și dă cu ea pe ramă.

Ea ia recipientul, se uită la el și pe o parte și pe alta, dă să citească ceva de pe etichetă, dar renunță pentru că era scrisă într-o limbă nordică, se uită cu o oarecare neîncredere la mine și apoi, apăsându-se cu tot corpul pe clanță, dispare cu el în baie.

Unul dintre cele mai relaxante momente de intimitate pentru un bărbat este acela când femeia se află în baie. Ai timp berechet și poți să te ocupi de tine în liniște. Așa că am venit în living-ul pe care îl văruisem cu un lavabil ceramic special cu numai o săptămână înainte și acum pereții arătau imaculat de albi, și am început să mai curăț pe ici pe colo câte o scamă de pe covor, am umflat cât mai tare pernele cu puf ale canapelei, lovindu-le cu pumnii din părți, așa cum o văzusem pe mama făcând când eram copil, mi-am  schimbat tricoul, apoi mi l-am mai schimbat o dată pentru că am observat că celălalt avea o pată pe mânecă iar asta m-ar fi descalificat în ochii ei și mi-am tras în jos pantalonii să mai mă uit o dată să văd dacă eram ras regulamentar. Eram în regulă. Pe urmă, pentru atmosferă, am pus muzica din harmonică și pian a lui Yann Thiersen și am mai aranjat un pic poziția veiozei din marginea canapelei. M-am uitat de jur împrejur și, în afara faptului că încă miroseam a ulei de in, totul era perfect.

Începuse să se însereze.

Când a ieșit din baie, Luminița era în pantaloni scurți și mirosea foarte tare a alcool izopropilic. Se schimbase de haine, ceea ce nu era un lucru rău.

– Ia sticla, zice ea și îmi întinde sticla în care țineam alcoolul.

Mai era cam de un deget pe fund. Îmi venea să plâng de ciudă. Cu cât alcool dezinfectase ea rama de la wc-eu, pe care oricum nu stăteam decât eu, purjam două reactoare și mai îmi rămânea și pentru cârligele de pescuit. Am înghițit în sec, am luat sticla, am aruncat-o cu ciudă în cămară și m-am gândit că am să o f*t pe coafeza asta de o să îi meargă fulgii, cu toate ifosele ei!

Însă, în toate planurile pe care ți le faci ca bărbat, nu trebuie niciodată să uiți că pe lumea asta mai există și Dumnezeu.

– Tu știi că ești al doilea bărbat pe care îl respect în viață? zice ea în timp ce se întinde pe spate pe pernele moi ale canapelei și se sprijină cu capul de marginea ei, umplând toată camera cu picioarele ei lungi. Maieul i se ridică un pic și îi descoperă buricul. Pare unul din modelele acelea languroase și profund erotice ale lui Modigliani întins în living-ul meu, care mirosea acum a alcool izopropilic și a lavabil nemțesc.

M-am gândit că ăsta era un lucru pozitiv. Adică, la urma urmei, chiar dacă eram al doilea, totuși mă respecta. Deși, sincer să fiu, cui îi place să fie al doilea? În fine! Adevărul este că o femeie, dacă nu respectă sau nu admiră un bărbat, indiferent din ce motiv, nu se culcă cu el decât fie din obligație, fie din obișnuință, fie din interes. Dar dacă îl respectă, se culcă cu el de plăcere și cu impresia că, în sfârșit, cineva o merită. Ea se imaginează devenind o consumatoare de testosteron de cea mai bună calitate, iar asta îi mărește stima de sine  și îi sporește și accelerează pofta și desfătarea cu care se aruncă pe tine. Ori, e lucru știut că un orgasm intens și prelungit o leagă pe o femeie de tine aproape la fel de puternic ca și cardul de credit. Sincer, nu aveam nici cea mai vagă idee de ce mă respecta, dar îmi convenea pentru că lucrul ăsta o făcea mai docilă. Când ai o femeie care te respectă, e ca și cum ai avea lângă tine în pat un animal foarte periculos care, însă, pentru că te respectă, deși mârâie și își dezvelește caninii, face numai ce îi spui tu și nu te mușcă.

– Păi de ce mă respecți tu pe mine, Luminița? o întreb și mă așez și eu lângă ea, pe marginea rămasă liberă a canapelei, și îi prind în mână  glezna piciorului.

– Pentru că ești inteligent și dement, spune ea foarte serioasă.

Am dat din cap în semn că avea dreptate, gândindu-mă la încuietoarea mașinii.

– Și pentru că îți faci singur curățenie în casă, adaugă ea. Îmi place cum miroase la tine.

Zisă de ea, suna ca și cum aș fi câștigat medalia olimpică de aur la proba de mirosuri. Care va să zică, făcusem o alegere bună cu lavabilul ceramic. Iar combinația de ulei de in și alcool izopropilic era afrodiziacă. Trebuia să țin minte.

M-am lungit și eu alături de ea și trupurile noastre s-au atins. În afara faptului că are un miros pe care l-ar invidia și un ogar de vânătoare, Luminița are în ea, deși nu ai zice când o vezi cât e de serioasă, o poftă fără măsură, pe care nu se sfiește deloc să o arate când vine momentul. Mă încalecă cu ușurință, ca pe un căluț de lemn și, lungită peste mine, mă privește de aproape în ochi și zice cu aceeași seriozitate religioasă:

– Mi-a fost dor de tine.

Acum, cu ea călare pe mine, dacă mă gândesc bine, cred că și mie mi-a fost.

– Și mie mi-a fost dor de tine, zic, cam cu jumătate de glas.

– Te-ai spălat bine? mă întreabă.

– Am făcut duș și m-am spălat cu săpun, zic.

– Și te-ai ras?

– Acum câteva ore, răspund eu cuminte.

Ea se uită în ochii mei și, din recunoștiință că făcusem pentru ea, își apropie buzele pline de ale mele și începe să mă sărute.

Și de aici începe un sărut lung, pătimaș și elaborat. Gură peste gură. Nimic nu mă stârnește mai mult și mai răscolitor decât sărutul umed franțuzesc, cu buzele desfăcute, supte, cu vârful limbilor căutându-se unul pe altul, atingându-se, cu gurile sudate una de alta ca la un straniu animal dual. Atingerea asta profund intimă a gurilor mi se transmite în întreg corpul prin carne și mă mobilizează imparabil pentru a intra în femeie ca într-o pradă. O simt și pe Luminița cum e cuprinsă și ea de dorință și cum s-a încordat deasupra mea și a început să miște din fund, circular, și să se frece cu coapsele de mine. Îmi bag mâinile pe sub maieul ei subțire și i-l trag peste cap. Ea îmi desface nasturii de la bluza largă pe care o purtam și, dintr-o dată, îi simt sânii tari, goi, pe piept. E minunată. Sărutul nostru devine mai apăsat și mai violent. Dacă nu sunt atent, femeia asta mă poate mânca.

Numai că, brusc, se petrece ceva de neînțeles. Luminița se desprinde din sărut, se dă un pic pe o parte și, cu o ureche în vânt, ascultă cu mare atenție  ceva. Mă uit la ea și nu înțeleg ce face. Ea ascultă încordată cât ascultă și pe urmă se întoarce spre mine și mă întreabă cu o față preocupată:

– Ai țânțari?!

Cum stau eu întins pe spate, cu instrumentul de romantism crescut încât îi ieșea capul din chiloți, zic candid:

– Nu. Am plasă.

Ea mai ascultă un pic, la fel de concentrată. Apoi zice, încet:

– Mi s-a părut că aud un țânțar.

– Nu, draga mea, zic, am plasă. Stai liniștită.

– Că pe mine țânțarii mă omoară, mai zice ea.

– Stai liniștită, zic eu.

Ea mai ascultă un pic și pe urmă, aproape convinsă, se lasă iarăși cu sânii pe pieptul meu. Mă privește insistent în ochi și în timpul ăsta își duce încet mâna în jos, peste abdomenul meu, până între picioarele mele.

Oare să fi intrat vreun țânțar când am aerisit camera înainte de venirea ei? mă gândesc cu un început de îngrijorare, în timp ce Luminița își folosește cu delicatețe și îndemânare mâna acolo, jos.

După ce te obișnuiești cu ea și cu ciudățeniile ei, Luminița devine un cadou hormonal foarte necesar. E toată numai suflet și felație, dăruire și intromisiune. Are în ea o poftă nestăpânită și o știință de a se încolăci pe tine cum nu am mai văzut decât în documentarele de pe Animal Planet, la Anaconda de Amazon. Cu o femeie ca ea lângă tine, dacă mori luni, te rogi să te mai țină la rece până vineri sau sâmbătă. Acum s-a răsucit pe mine și s-a îndreptat cu capul spre partea mea de jos. Mi-a băgat un genunchi sub umeri iar cu celălalt m-a încălecat peste piept și mă strânge între ele la fel cum strâng eu șuruburile cu patentul când mă enervez. Respir mai greu, dar ar fi o greșeală să mă plâng, acum când ea o freacă în sus și în jos, cu un început de furie și se apropie cu gura de ea. Ah, mă pregătesc de plăcerea aia nebună care va urma. Îi simt degetele și unghiile cum se plimbă pe pielea mea proaspăt bărbierită. Și, uh, îi simt buzele moi și umede cum se fac roată pe capul bărbăției mele.

Închid ochii și mă las cu totul în mâna ei. În același timp, îi mulțumesc lui Dumnezeu și mă felicit pentru cât am fost de inspirat când m-am hotărât să răspund la telefon.

Dar Dumnezeu este un tip sever.

Brusc, Luminița o scapă din gură și sare din pat, ca mușcată de șarpe. Strigă ca nebuna:

– Un țânțar, un țânțar! Mooor! Și dă cu mâinile prin aer cuprinsă de un atac de spasmofilie convulsivă.

– Unde, unde? întreb eu, speriat.

– La tine pe p*lă, zice ea și arată cu mâna.

– La mine pe p*lă?! întreb mirat. Dar nu simt nimic.

– Da, da, zicea ea, cuprinsă de panică și arată în continuare cu degetul.

– Și ce face acolo, întreb, bulversat și enervat de întorsătura asta a lucrurilor.

– Ți-o suge, zice ea.

– Mi-o suge țânțarul?! întreb eu, neîncrezător.

– Da, s-a așezat pe ea și suge din ea.

– Luminița, dragă, pe mine nu mă sug niciodată țânțarii, zic superior!

– Ah, înnebunesc! Înnebunesc! țipă ea fără să dea nicio atenție la ce spuneam eu.

Ridic puțin capul și mă uit.

– Nu văd niciun țânțar, zic.

– A zburat, zice ea, și urmează cu degetul prin aer traiectoria în zig zag a animalului.

Nu știu ce să zic. Să fi fost oare un țânțar dintr-o specie nouă, pe care nu o mai avusesem, specializat pe sângele dintr-o p*lă sculată? Eu dormeam noaptea cu o mie de țânțari și nu se atingea niciunul de mine. Acum, cu femeia asta venită în vizită, se găsise unul se mi se așeze tocmai acolo?! Sincer, văzând reacția ei, am început să mă îngrijorez. Și pe bună dreptate. Pentru că în momentul în care Luminița a ridicat ochii spre tavan, a exclamat îngrozită, ca într-un film horror. Iar când i-am ridicat și eu, am înțeles instantaneu dimensiunile dezastrului ce urma să se producă.

Tavanul era plin de țânțari!

Busc, Luminița a uitat și de mine și de p*lă. S-a ridicat de pe canapea și, sub ochii mei, s-a transformat într-o bestie însetată de sânge. Zice:

– Ai ceva în A3?

– Ce să am?! o întreb neânțelegând despre e e vorba.

Ea îmi arată cu mâinile prin aer dimensiunea și repetă:

– O carte dimensiune A3, ai?

Stau să mă gândesc. Nu aveam decat B5, A4 și câteva în format de buzunar.

– Nu am Luminița, zic, cu părerea de rău.

Dar nu cu părerea de rău pentru ea, ci pentru mine, pentru că începeam să înțeleg ce urma să însemne în mâinile ei un format A3.

– Caută! zice ea.

M-am ridicat de pe pat cuprins de o jale dureroasă, blestemând toți țânțarii din lume și am început să caut, cu p*la sculată, o carte de format A3 prin rafturile bibliotecii.

– Ia-o pe asta, zic și îi întind o carte mai mică.

– Nu e bună! zice ea. Caută una A3.

Așa e Luminița. Are principii. Dacă a zis A3, atunci A3 trebuie să îi dai. Am găsit în cele din urmă un atlas geografic cu coperți cartonate. Ea l-a luat, l-a examinat puțin, l-a mirosit și a zis:

– E bun!

Și a început!

Nu mai știu câte ore a durat. Luminița fugea în pielea goală prin cameră și pocnea cu atlasul geografic de pereți când într-o parte când în alta iar eu tresăream speriat de parcă cineva împușca bolțuri pentru cornize. Ca să ajungă la tavan, se suise în picioare pe canapea și nu mai ținea deloc cont că eram și eu lungit acolo. Călca când pe perne, când pe capul meu. Și după ce trosnea, poc! pe tavan cu atlasul, îi examina cu satisfacție coperțile să vadă dacă a strivit animalul.

Pe tot lavabilul meu nemțesc imaculat pe care dădusem o groază de bani cu numai o săptămână în urmă, erau acum întinse mațe de țânțar și sânge într-o combinație care, privită de pe canapea, mi se părea un început de artă modernă.

– Gata, zic, i-ai omorât pe toți, când ea face o pauză.

– Noooo, zice ea feroce. Tu știi câți mai sunt?

Și, cu atlasul în mâini, iese hotărâtă pe hol. Și dă-i și acolo! Poc, Poc, poc!

La un moment dat, am auzit-o în baie. Iar ceva mai târziu, chiar înainte să adorm, am auzit pocniturile atlasului în camera cealaltă. Iar apoi, pe balcon.

Când m-am trezit dimineața, Luminița dormea pe o parte pe patul din dormitor, cu o mână sub cap, cu coafura intactă desfăcută un pic pe pernă, cu un picior îndoit din genuchi și cu o expresie de satisfacție imposibil de descris pe fața ei frumoasă. Alături era atlasul, o armă în format A3.

Și chiar în clipa aceea mi-a sărit inima din piept.  M-am speriat ca naiba pentru că pe una din bucile ei era un țânțar. Îngrozit, m-am aplecat să mă uit de aproape la c*rul ei și să gonesc țânțarul.

Dar, în razele dimineții care cădeau oblic prin fereastră, am răsuflat ușurat pentru că nu era decât o aluniță mică.

Urmărește-l pe autor aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Unde dispar iubitele după căsătorie

Se născuse zeiță

„Honey, o să fie bine!” N-a fost!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
14,200 views

Your tuppence

  1. Pandhoraa / 7 September 2017 9:45

    Colegii mei de birou nu intelegeau de ce brusc si mai ales asa, dimineata si cu cafeaua abia pe jumatate bauta, am inceput sa rad, ca ce altceva as fi putut face citind despre tantarul jucaus?! :))

    Fara nicio legatura, citindu-te acum, mi-am amintit deVlad Musatescu cu al lui stil spumos-haios, multumesc, mi-ai inveselit dimineata! 🙂

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro