Petrică, te iubesc

Ioana Duda

10 March 2015

Ioana DudaAveam vreo zece ani când unchiul meu a fugit din spitalul de nebuni de la Alba Iulia. Nu voi uita nicicând imaginea lui, stând pe fotoliu şi luptându-se să îşi ducă lingura la gură. Mâinile îi tremurau. I se citea teroarea în ochi, ca unui câine hăituit: „Nu mai puteam, Rodica, să mai suport şocurile electrice. Nu am mai suportat. Trebuia să ies de acolo”, i-a spus mamei mele, înspăimântat.

Fusese diagnosticat cu schizofrenie. Tratamentul consta în medicamentaţie şi multe şocuri electrice. Nu s-a vindecat. Au urmat multe internări. Şi multe nopţi în care reuşea, nu ştiu cum, să fugă şi venea la noi. Tremurând. De frig şi frică. Momente de luciditate alternate cu nopţi în care urla şi se dădea cu capul de pereţi. Auzeam tot. Dar nu îmi era frică. Era unchiul meu. Ştiam că e bolnav. Nu era vina lui.

Atunci, la doar zece ani, mama mi-a explicat că a fi bolnav nu e o ruşine. Că nu va trebui nicicând să mă ruşinez pentru că unchiul meu are o astfel de boală. Că noi nu suntem de vină şi că se poate întâmpla oricui. Că aceşti oameni au nevoie de îngrijire şi multă iubire, blândeţe şi mângâieri. Că Petrică e în continuare unchiul meu, cel care m-a învăţat să cânt la chitară şi mă ducea în drumeţii prin pădurile din Alba Iulia. Şi am înţeles. Chiar când era în mijlocul unei crize, mă duceam la el, îl îmbrăţişam şi îi spuneam: “Petrică, te iubesc”. În acel moment privirea lui devenea năucă. Se agăţa undeva între boală şi realitate şi ar fi vrut să scape din închisoarea minţii lui bolnave.

Avea dreptate mama. Lumea asta nebună în care trăim, dominată de stres şi din care lipseşte din ce în ce mai mult iubirea, lasă urme adânci. Nu doar în suflet. Şi în creierul nostru. Datele oficiale arată că cel puțin unul din trei oameni pot trăi tulburări mintale pe parcursul vieții, estimându-se că aceste cifre vor crește în următorii 30 de ani. Boala psihică se situează la nivelul bolilor cardiovasculare și are o incidență de trei ori mai mare decât cancerul. Mulți dintre cei ale căror probleme sunt identificate primesc tratament de la medicul generalist și doar patru din zece persoane diagnosticate primesc tratament psihiatric.

schizofrenie

Ceea ce am trăit prin prisma bolii unchiului meu îmi dă voie să mă revolt atunci când aud că mulţi români cred că autismul înseamnă incapacitatea de a auzi. Atunci când oameni bolnavi sunt marginalizaţi, ocoliţi sau priviţi cu teamă. Şi tot din acest motiv mă bucur nespus când oameni frumoşi, ca cei de la Fundaţia Estuar organizează evenimente precum Brain Awareness Week – Săptămâna Internațională de Conștientizare a Creierului, care va avea loc între 16-22 martie. Evenimentul este organizat anual în întreaga lume, la inițiativa Fundației Dana din Statele Unite ale Americii, în parteneriat cu organizații și instituții din peste 82 de țări. În acest an, Săptămâna Creierului împlinește 20 de ani, iar Fundația Estuar este parteneră a evenimentului în România.

Timp de o săptămână, la jumătatea lunii martie, în Bucureşti, Cluj, Giurgiu şi Ploieşti, vor fi organizate workshop-uri despre activitatea creierului, bolile psihice și disfuncționalitățile creierului, evenimente de tip Porți Deschise în centrele sociale, campanii stradale de informare asupra problemelor de sănătate mintală, antrenamente cognitive și exercitii pentru creier, ateliere recreative de fotografie, tai-chi, pictură și jocuri.

Eu zic să vă faceţi timp şi să mergeţi. Dacă vreţi să ştiţi de merită, puteţi intra pe pagina de Facebook dedicată evenimentului și apoi daţi sfară în ţară că bolile pishice, sărăcia ori dizabilităţile fizice nu sunt motive pentru a ocoli un om. Dimpotrivă. Sunt cele mai valide motive pentru a-l iubi.



Citiţi şi

Mi-ai promis

Dacă ți se pare că este mai bine, poate că o să lăsăm lucrurile așa un timp

Ai fost un laș…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,823 views

Your tuppence

  1. leny / 10 March 2015 22:58

    aveam 24 de ani si am nascut o fetita,3,300kg ,apgar 10 ,prima luna a luat 1,250 kg in greutate…etc si….a 2 a luna a racit ,spital ,la 7 luni jumatate a facut mastita,incizie…apoi am pierdut sir..cand avea.6 ani diagnostic…seropozitiva …stadiu SIDA sa continuu?framantari…explicatii…scoala ,vecini,jumatate din familie,la 14 ani a facut tbc…mai tarziu s a constatat MDR…a murit la 20 de ani, sa vorbesc despre trairile ei?ale mele ca mama?si..zidurile de care ne am lovit.

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro