Pierderile şi cum trăim cu ele

Oana Dușmănescu

14 March 2013

Vă amintiţi cum eram la 17-18 ani? Mai simţiţi şi acum măcar în vârful degetelor sentimentul acela de imortalitate? Retrăiţi cumva în spatele memoriei momentele când un băiat din gaşcă fura cheile de la maşina părinţilor şi fugeaţi în miez de noapte la Sinaia sau la Neptun, cu patru sticle de vodcă sau de rom pe care vi le pasaţi între voi cu nonşalanţă, inclusiv şoferului? Mai ştiţi că aveaţi în cap ideea că voi nu aveţi cum să păţiţi ceva ACUM pentru că sunteţi abia la începutul vieţii?

Ei bine, când aveam 18 ani, o colegă de clasă a murit. În accident de maşină. O chema Alina şi avea cei mai frumoşi ochi albaştri din lume. A fost, apoi nu a mai fost. Nu o să mint spunând că am fost prietene la cataramă, căci nu am fost. Dar în ziua aceea totul a îngheţat, deşi era primăvară. Ne alegeam rochiţele pentru banchetul de final de liceu şi moartea ne-a luat de la materiale şi modele cu buline. Nu cuprindeam cu mintea lucrul acesta. Cineva avea să lipsească de la absolvire, de la măritiş, de la făcut plozi şi de la divorţ. Cineva de anii noştri tineri nu o să vină la banchet şi nu o să danseze.

Am mers luni la rând pe stradă cu teama că o să murim. Ne ţineam de mână pe trecerea de pietoni şi tremuram până pe trotuarul celălalt. Noi, aceiaşi puştani idioţei care o zbugheau la munte cu maşina şutită, descoperiserăm că se poate muri şi la 18 ani. Poate aceea nu a fost pierderea mea personală, în sensul că pe Alina au plâns-o mulţi înaintea mea – fratele, părinţii. Dar a fost întâlnirea pe care mi-aş fi dorit s-o amân cât se poate de mult.

Cu câţiva ani înainte de asta, să fi avut vreo 10-11 ani, îmi doream foarte mult cartea „Fram, ursul polar”. Şi îl băteam pe taică-meu la cap de cinci ori pe zi. Cartea şi cartea şi iar cartea. Numai cartea aceea albastră şi cartonată şi frumoasă o aveam în cap şi pe retină. Nu mai sesizam nimic în jurul meu din cauza lui Fram. Într-o după-amiază tata a întârziat. La fel şi mama. Când au intrat pe uşă, părinţii mei erau înlăcrimaţi şi se susţineau unul pe altul. Păreau mai bătrîni decât dimineaţă, când se duseseră la serviciu. Din servietă, tata a scos cartea şi mi-a dat-o, cu un gest obosit, uitându-se prin mine. Apoi nu m-a mai interesat că mama şi-a luat capul în mâini şi a plâns până a adormit.

Eu m-am retras să citesc. Nu mi-a zis nimeni în acel moment că vărul meu murise la spital, în floarea vîrstei, după o boală foarte gravă, care acum se vindecă, dar acum câteva decenii nu avea leac. A doua zi, când mi-au spus, m-am dus în camera mea şi am sfâşiat cartea. Nu înţelegeam mare lucru, dar găsisem vinovatul. Diferenţa a fost că tata mi-a luat o carte nou-nouţă cu ursul Fram, după ce furtuna a trecut.

După acestea, pierderile de acest gen s-au ţinut lanţ. Alţi colegi de şcoală, un părinte, părinţii prietenilor, un fost iubit, rude de tot felul. Ştiţi ceva? Tot nu m-am obişnuit.



Citiţi şi

Bolnavii incurabili și dreptul de a termina cu viața

Cruda istorie a unei familii înstărite – Happy End

Alte măști, același joc: România e o rețetă sigură pentru subdezvoltare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,544 views

Your tuppence

  1. Happy fără end – Chef’s Pick | Catchy / 28 November 2013 20:24

    […] poate să fie viaţa cu happy end când la sfârşit cineva moare? Ori el, ori ea, ori mor amândoi. Viaţa e happy, da. Şi aşa ar trebui s-o vedem. END-ul vine […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Raluca / 20 March 2013 1:08

    Nu te poti obisnui cu moartea, este prea finala,am avut nefastul prilegiu de a merge cu grupa de prescolari, caci mai mult de 5 ani nu cred ca aveam, la inmormantarea unui coleg tot de 5 ani, nu am inteles nimic, nu stiam ce cautam acolo, eu cel putin, banuiesc ca parintii nu au stiut nimic, nu m am inspaimantat, dar am inteles instinctiv ca acel copil nu mai traia, mai tarziu a mai murit un copil coleg de clasa de gimnaziu de hemofilie, toata clasa s a dus la inmormantare, in clasa a 7 alt coleg murea, au urmat bunicii, si iar bunicii dupa alti 10 ani, ceea ce am observat este faptul ca, cu cat inaintez in varsta suport mai greu aceste evenimente, poate si din cauza faptului ca devenim din ce in ce mai solitari , cu cat inaintam in varsta cercul de cunoscuti se strange ,pana cand ramai singur.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Adriana / 14 March 2013 18:24

    Niciodata dar niciodata nu ne obisnuim cu moartea. Desi ea in sine nu e grea. Grele sunt insa pierderile. Ca sa trec mai usor peste pierderi, intr-o zi mi-am spus ca durerile si despartirile vor fi doar temporare. Imi voi repeta asta mereu, mereu. Nu e usor sa vorbesti despre pierderile de acest fel, despre temeri, despre durere…insa atunci cand o faci, e bine sa fii sincer si sa accepti ca, oricum, traim NUMAI o data, nu exista ciorna, vorba Oanei Pellea.

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro