Pierdut păreri. Le declar nule(?)

Liana Oprea

20 August 2012

Vi s-a întâmplat vreodată să faceți supradoză de opinii? Mă refer și la cele auzite, dar și la cele preparate în laboratorul personal. De obicei relația de cauzalitate e de la primele către ultimele. Asta nu demonstrează decât că, probabil, paiul din ochi e mereu ultimul care se vede. Lehamitea asta crește pe măsură ce buzunarele minții se umplu de păreri. La un moment dat ceva se rupe pe la cusături și nu mai ai chef să fii nici pro, nici contra. Simți cum în mintea ta se așterne zăpada moale a unei liniști interimare. E un sentiment plăcut, decongestionant. Dar nu durează mult. Foarte curând descoperi că e virtual imposibil să funcționezi în societate fără să vehiculezi, contracarezi, argumentezi, corectezi păreri. Șansele la liniștea aia întrezărită îți sunt refuzate din naștere. N-o să ai niciodată luxul de a afla cum arată lumea, fiindcă ai deja niște păreri despre ea.

Și totuși, imediat după momentul acela strâmt în care intuiești valoarea reală a opiniilor oricui despre orice, în loc să te simți eliberat, sau, în fine, așa ceva, intri în panică. Liniștea e înlocuită de o teamă amețitoare de vid. Simți că dacă vei continua așa vei înceta, cumva, să exiști. Ce figură mai poți face la o șuetă? Dacă n-ai păreri înseamnă că nu te interesează nimic. Dacă nu te interesează nimic, ești tu însuți neinteresant și ori depresiv, ori idiot. Niciuna din categorii nu are faima de a fi sufletul petrecerilor. Cum să spui că te interesează totul, dar momentan n-ai de exprimat nicio părere despre nimic? Sună a nonsens. Și nu vrei să fii taxat drept plicticos, ori nebun, ori arogant. Apoi, cam ce discuții poți avea?

-Ai fost la referendum?

-Nu.

-A, ții cu X.

-Nu.

-Și atunci de ce nu te-ai dus? Generația voastră ar trebui să facă ceva! Nu vezi ce se întâmplă în politică?

-Nu mă uit la televizor.

-Ar trebui să te intereseze, e vorba de viața ta.

-La televizor?!

-Eu vorbesc serios și tu mă iei peste picior. Nu mai vorbesc cu tine.

-Să-mi iau rochia verde sau pe aia roșie?

-Ia-o pe care vrei.

-Nu te intersează cum arăt?

-Ba da. Doar ieșim împreună. Îmbracă-te cum vrei.

-De ce ești așa rece? Nu mă mai privești ca altă dată…

-?!

-Și doar mi-a zis X că ești un înfumurat cinic!

Fantastic ce nevoie avem să ne certăm. Majoritatea conversațiilor sunt conflicte controlate. Un ping-pong de ba da-ba nu menit să ne valideze și re-valideze locul în lume, siguranța faptului că nu ne vom volatiliza peste noapte, asemeni unor fulgi de ninsoare târzie. Păreri despre noi, păreri despre ceilalți – nu trebuie să fie neschimbate dar, când una dispare, locul nu poate rămâne vacant, trebuie umplut instantaneu cu alta. Înainte eram așa, dar acum sunt așa. Ca și cum n-am putea respira fără atribute, nu fără plămâni. Mie-mi place x și mie nu-mi place y. Pentru că este așa și pentru că nu este așa. Eu sunt nu e suficient. Trebuie să fiu cumva. Abia ai luat contact, și te simți obligat să crezi ceva despre obiectul contactului. Dacă nu te simți, ești. Dacă nu te simți și nu ești, stai pe tușă. Frustrat. Tropăind de frig. În ploaie. Uitat de lume. Tâmp. Anost. Stingher.

Și deodată te trezești că ai uitat sentimentul de sațietate, preaplinul vâscos care te-a făcut să respingi visceral, ca pe o mâncare expirată, necesitatea părerilor despre viață, bărbați, femei, căței, politică și lume. Întinzi degetul mare în sus și sari în primul automobil care oprește să te ridice de lângă bordura ta udă de ploaie și murdară de noroi rece. Te simți recunoscător precum un cățelandru luat acasă. Dai din coadă stânga-dreapta, în ritm de da și nu. Îți vine să adaugi câte un adjectiv la fiecare culoare a semaforului. Cu cât mai multe opinii debitezi, cu atât îți crește stima de sine; devii un interlocutor din ce în ce mai interesant. Re-înveți mânuirea argumentelor ca și cum de ele depinde fericirea ta. Îți ștergi din memoria de lucru faptul că o afirmație care are nevoie de argumentare e încă în sfera dubiului (exemplul invers: „-Ia uite, plouă. -Pe ce te bazezi?”). E important să ai dreptate în opinia ta, iar dreptatea aparține celui care aduce mai multe argumente. Te bați pentru părerile tale ca pentru supraviețuirea speciei. Și-ți place la nebunie. Ești din nou înconjurat de prieteni. Viața e frumoasă.

Te bălăcești fericit într-o mare de opinii care leagă ziua de ieri de cea de azi și ține lumea la un loc. Ignori aproape complet zdruncinătura înspăimântătoare care te-a pus, pentru scurtă vreme, față în față cu tine însuți. Dar pe undeva recunoști că ți-a prins bine.



Citiţi şi

Un dans

Hotelul

Ipocrizia Crăciunului sărbătorit în familie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
822 views

Your tuppence

  1. Cu vorbitul (despre ni)mic la terapie | Catchy / 9 October 2012 18:47

    […] recunosc, mă năpădeşte un sentiment acrişor al vorbitului degeaba, care coincide cu dorinţa puternică de-a juca v-aţi ascunselea. Haideţi, subiecte mici, eu mă […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro