Piper negru, măcinat

Ana Barton

17 February 2014

Ana BartonO fi fost odată ca niciodată, dar cine să-şi mai aducă aminte de prima oară? Că datele nu sunt pentru orice pe lume. Le scalzi în gusturi ori în parfum de stare şi afli cum era. Nu mai contează când. Parcă te-aduni din cale. Din aia largă. Pentru o grăunţă de asprime. Se-ascute pofta.

E timpul bun al ciocolatei fierbinţi, nu calde. Îmi pare rău, dar caldă, ea n-are şarm nici pic. Trebuie să te ardă, să te ţină la distanţă, să nu-ţi găseşti curaj niciunde să te-apropii. Să te oblige să-i faci curte. Să-i aduci daruri. Să-i şopteşti. Să ştii că nu se lasă-nduplecată cu una, cu două. Şi nu se dă vreodată lesne la gustat. La savurat, mai abitir. N-aş zice că e rea, dar este cam sucită.

Aşa pură şi simplă nu-i place să se-ofere. Îşi face fortăreaţă. Înduplec-o încet. N-ai grijă fiindcă ea tocmai asta aşteaptă. Aşa că adă-i piper negru, măcinat. Proaspăt. Spune-i ceva, un susur, şi toarnă vreo trei fire. Atât. Uşor. O sperii. Puţin, şi-i va plăcea. Iară pe tine te duce-ntr-o sclavie din care nu mai scapi. O să mai ceri galere. Adu-i şi cardamon. Nucşoară. Turmeric. Două migdale mari. Lapte şi fir de miere.

Răstoarnă şi o lacrimă-n adâncurile ei întunecate. Nu-ţi fie frică de dulcele cel leşinat al clipei, că vine singură şi mare, mare, din inimă tânără de piper. N-o să te bănuiască de nesinceritate. Şi o să-i placă sarea, că fără ea nici sângele n-aleargă. O să-ţi deschidă chip. Arată-i măcar un pic de scorţişoară. Se va simţi acasă. Dar vezi de-o vrea sau nu. Ia ardei roşu. Iute. Şi fă-l mărunt de tot. Ameninţ-o întâi, pe urmă chiar atac-o. Şi cuişoare. Pentru aducere-aminte. Şi fă-ţi şi tu hatârul. Strecoară boabe mici de zahăr brun şi tare.

Ciocolata

Acum, eu zic s-o-nvălui. Nu te-arunca asupra ei. N-o copleşi. Iubeşte-o dimineaţa sau la prânz, dar mereu altfel. De nopţi se teme. Încearcă-i farmecele pe rând. Abia apoi adu-le împreună. Or să te sfârtece. Şi-o să mai vrei. Şi, da, domesticeşte-o cu picuri de cafea.

Strecoară-te în patul tău, la urmă. O să te arzi şi-o să te-aduci la tine. Nu. N-o să te vezi bine. N-o să te recunoşti. Vei fi orbit de soare. Pe care-l cam uitaseşi. Iar el se domolise. Şi de-aia ţi-era frig. Şi o să iasă dorul. Ca un vulcan din tine. O să te cotropească. Şi o să te îngâne. O să te simţi robit. Şi o să-ncepi să vezi. Frântură de poveste şi nori şi pietre multe. Vei şti atunci că vrei să chemi la tine, în tine, pe cei pe care, aspru şi limpede, piperul tău cel negru ţi i-a trimis întregi. Vei şti mai clar ca apa că îi iubeşti cum sunt. Şi că împarţi cu ei o lipsă. Una mare. Cea de indiferenţă.

Sunt cei mai buni ai lumii. Aceia rari pe care nu-i cauţi niciodată. De mult au venit singuri. Şi te-ai mirat că-ncepeţi să duceţi împreună mereu o-mbrăţişare. Nu sfredeliri de ochi. Mâinile lor, aproape, strângând un rug. Pe tine. Şi simplu, fără patos. Cu drag şi cu dorinţă. Cu vână şi cu vuiet. Cu lipsă de fereală. Pe viu, pe ars, pe crud.



Citiţi şi

Femeile din Palestina

Căprioara de alături

Ai mei ani 40…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
893 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro