Plângi!

Oana Rădeanu

27 February 2014

Oana RădeanuDe la necunoaşterea din pântec, la realitatea ce abia începe să ni se releve în primii ani de viaţă, mai apoi la nereuşitele din şcoala primară, continuând cu dramele din liceu şi mai apoi cu raţiunea vieţii de adult, ne petrecem viaţa plângând.

De teamă, de “oftică”, de durere, de neputinţă, de furie, de răzvrătire, de singurătate, de gelozie, de Dumnezeire, de traumă, de dezamăgire, de bucurie, lacrimile ne întovărăşesc toată viaţa. Uneori ele sunt “supapa” de care avem nevoie pentru a nu exploda, alteori sunt un “artificiu” din dotare.

Dar ce resorturi interioare sunt activate când apar lacrimile?

Ce grozăvii trebuie să se întâmple pentru că întreg corpul să arate că cedează sub imperiul emoţiilor şi să “dea drumul la robinet”? Cât este redusă la tăcere raţiunea şi cât pune simţirea stăpânire pe noi, de nu ne putem controla lacrimile?

Ce durere neexprimată în cuvinte se lasă văzută în şiroirea lacrimilor pe obraji, sau în picăturile care alunecă discret prin colţul ochilor?

Cât ne chinuim să nu plângem, căci în viaţa de “om mare” lacrimile sunt un semn de slăbiciune? Câte piedici şi frâne ne ticluim în minte pentru a nu mai “sughiţa” printre lacrimi?

Durerile greu de povestit, dezamăgirile cele mai intime ale fiinţei noastre, spaimele cele mai terifiante, trădările cele mai absurde, toate par să se vadă în lacrimi. Dacă am găsi mereu înţelepciunea de a transpune în cuvinte ceea ce simţim, am plânge şi mai abitir.

Dacă am radiografia ce este în sufletul şi mintea noastră în momentele cele mai “plângăcioase” ale vieţii noastre, cu siguranţă că am da cercetătorilor din lumea întreagă un nou subiect de investigat.

shutterstock_127216079

Lacrimile “nu ştiu carte”. Nu ştiu că nu e frumos să apară când băiat fiind, pe la 12-14 ani, îţi încasezi vreun pumn în burtă de la golanii de serviciu din şcoala ta. Că vei părea un pămpălău când o fată te părăseşte în parcul Cişmigiu, într-o zi însorită de primăvară, când rămâi tâmp cu florile în mână, plângând şi privind cum se îndepărtează silueta celei pe care o iubeai.

Lacrimile nu ştiu că soarele va răsări şi mâine şi că nu e cazul să ai gânduri de sinucidere sau alte teribilisme pentru că ţi-ai văzut iubitul în oraş cu o spălăcită de la a XII a B. Lacrimile te fac să te urăşti când te trezeşti cu ele pe faţă în mijlocul unei dispute cu părinţii cărora voiai să le demonstrezi că poţi să îţi iei bagajul şi să pleci la Bucureşti, ca un adult, luându-ţi propria viaţă în mâini.

Lacrimile te paralizează şi te fac să debitezi tâmpenii fără noimă când vreun şef te coboară atât de tare, încât simţi că toată furia răscoalei de la 1907 stă să îi dea o “smetie” peste ochi dobitocului critic. Lacrimile te fac să resimţi toată greutatea universului şi îţi sufocă sufletul când un prieten îşi ia la revedere pentru totdeauna, căci înşelându-i încrederea, n-ai ştiut să îi fii prieten.

lacrimi

Lacrimile te reduc la statut de paralizat când concedierile colective anunţate te fac să înţelegi că nu vei mai avea cu ce să faci focul în dormitorul copiiilor, în plină iarnă. Lacrimile te fac să juri răzbunare pe toţi cei care te-au părăsit, ca pe un câine pregătit pentru eutanasiere, atunci când ţi-a fost cel mai greu. Lacrimile te fac să invoci toţi Sfinţii când îţi vezi copilul preşcolar, carne din carnea ta, bolind pe un pat de spital şi dându-ţi senzaţia că şi de-ar trebui să îl invoci pe Satana şi să îţi vinzi sufletul, ai face-o fără ezitare, doar ca el să se facă bine. Lacrimile te trezesc din amorţeala zăcutului pe carosabil, căci trauma fizică de la izbitura maşinii, te-a făcut să îţi pierzi cunoştinţa şi dimensiunea realităţii, pentru câteva momente.

Lacrimile care îţi udă gulerul de la cămaşă, când priveşti sicriul părintelui tău, coborând în groapă, te fac să vrei să mori, doar ca să îl mai întâlneşti o dată şi să îi spui tot ceea ce nu ai apucat o viaţă întreagă.

Lacrimile par să te fi întovărăşit în cele mai negre momente ale vieţii tale. Şi atunci, rememorând, retrăind cu aceeaşi intensitate momentele în care lacrimile au fost acolo, nu e cel mai logic lucru din lume să le urăşti?

Să te educi mai ceva ca în “Legiunea Străină” despre cum să nu verşi o lacrimă măcar, indiferent de ce s-ar întâmpla? Să faci periodic exerciţii de respiraţie, să aplici tot felul de tehnici de pe Internet, să îţi proiectezi în cap o imagine hilară de care să te agăţi, orice pentru a contracara lacrimile care par să se apropie? Ce te faci însă când într-o iarnă cu ger de şi pietrele vor o pătură, un miros de cozonac aburind te face să îţi rememorezi toată copilăria de la bunici şi te face să ai revelaţia vieţii tale: lacrimile ţi-au fost mai mult un prieten decât un duşman.

boys-fighting

Lacrimile pe care le-ai simţit când ţi-ai văzut prima dată copilul la ecografie şi i-ai auzit bătăile inimii, lacrimile bărbatului de lângă tine, când şi-a ţinut prima oară copilul în braţe, lacrimile de izbăvire când cel mai negru coşmar al tău nu s-a adeverit, lacrimile mamei când ai intrat în primii 10 la facultate, lacrimile celei mai bune prietene când i-ai spus că te măriţi, lacrimile reîmpăcării după despărţire, lacrimile când afli că cineva din familie nu are cancer, aşa cum credea, lacrimile de Dumnezeire pe care ţi le aduce primul “Eu iubesc” ale copilului tău.

Şi mai sunt şi lacrimile de reînviere, lacrimile care îţi aduc puterea de a te ridica, puterea ca după ce ai fost târât prin praf şi pulbere, prin abis şi întuneric, prin ură, nepăsare, trădare şi prostie, toate părând că te vor doborî pe vecie, să te scuturi de toate, să îţi ştergi obrajii şi să faci jurămintele poate cele mai sfinte ale sufletului tău: oricât de tare te-ar durea, oricât de tare te-ar îngenunchea sau umili oamenii, tu vei continua să lupţi, să crezi în speranţă şi bunătate, să faci planuri, să te bucuri, SĂ TRĂIEŞTI !!!

Şi dacă vreodată vei avea din nou un moment de disperare, de agonie, de întuneric şi de prăbuşire, rememorează pentru o clipă momentele bune pe care lacrimile ţi le-au plantat adânc în cap şi inimă.

Apoi vei simţi poate că îţi vine să plângi, să îţi smulgi părul din cap, să urli, să loveşti, să cazi în genunchi.

Iar daca asta vei simţi – FĂ-O, pentru că ce urmează după acele lacrimi te va face să mergi mai departe. Mai departe către AVENTURA ta, care merită întotdeauna trăită !!!!



Citiţi şi

Nu știu dacă s-a întâmplat vreodată ceva între ei

Te iubesc, dar nu pot cu tine

Ajută-mă să te ajut, iubitule!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,274 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro