Plimbă-te, Petrică!

Marilena Guduleasa

22 June 2014

Marilena Guduleasa– „Du-te și tu până la finu’ Găozică”, îi spusese bunică-mea lui tata, care nu găsea prin curte nu știu ce unealtă, să-i repare ceva la casă.

Îl știam din povești și nimeni nu-i zisese vreodată altfel, așa că m-am luat după tata, care plecase bombănind pe drum, că orice treabă întreruptă înainte de a-ncepe era sortită unui lung șir de eșecuri, iar ziua era pe terminate. Bătrâna te lăsa până în ultimul ceas și doar când te vedea că te pregătești de plecare, că te uiți la ceas să vezi cât mai ai până să pierzi trenul, atunci și-aducea aminte că ar fi avut ceva de lucru să-ți dea.

Bătută în cuie pe poarta țărănească din lemn a finului, o carte de vizită aurită: Curici Ion. De ce-ai mai avea nevoie de o poreclă, când te cheamă Curici?! Ca să intri în rândul lumii!

La oraș, poreclele erau mai culte. Împărțeam strada cu nume mari: Gheorghe Cozorici, Silviu Stănculescu, Ceacanica, dar și cu personaje de schițe caragialiesti (Bibicul), de basm (Păcală) sau chiar politice și militare (Plutonierul, Deputatul etc.).

Conexiunile dintre ele erau încă și mai hilare pentru cineva din afară (cum hilară fusese pentru mine asocierea dintre Curici și Găozică).

Bibicul, holtei bătrân, își luase nevastă cu douăzeci de ani mai tânără, născând invidii printre megieși pe vremea când Columbeanu era mic copil. De-abia s-e-nsurase și l-a și lovit damblaua. În timp ce soțioara umbla, plină de draci, cu moațele-n păr și-un bariș pus pe deasupra, să le țină laolaltă, care-i făcea capul cât banița, se târa și el în urma ei, paraplegic, cu juma’ de față căzută, ca în povestea „Un ochi râde și-altul plânge”.

Ceacanica avea darul de investigator al celebrului criminalist, rezolvând fără greș toate conflictele iscate între clienții cârciumii din colțul străzii.

Cozorici era șofer pe-un camion, pe care-l parca în fața porții de sâmbătă până luni și în care, în fiecare duminică dimineață, făcea curat, mutând din stânga-n dreapta niște fiare suspecte. Se înălța din remorcă mai statuar și mai demn încă decât o făcea talentatul recitator, atunci când declama Scrisoarea a III-a, exemplificând uraganul cu tunete de oțel lovit peste oțel și păgubindu-ne somnul la toți.

Maestrul Stănculescu era însurat cu Urechea lui Graur, poreclă complexă care reunea două dintre cele mai importante trăsături are femeii: înclinația către bârfă și pasiunea pentru emisiunea Limba noastră, de la radio, a regretatului Alexandru Graur, din care cita cu orice ocazie.

petrica

Urechea lui Graur muncise o viață la turnătorie, dar visul ei fusese să fie ofițereasă, motiv pentru care făcuse ea pe dracu’n patru, pusese mâna pe o manta cu epoleți și petlițe și se trăsese într-o poză, pe care-o înrămase și-o atârnase pe perete, acolo unde de obicei stau, în unele case, tablourile de la nuntă. Pentru ea, tabloul ăla funcționa ca un pansament peste orgoliul zdruncinat de a nu-și fi împlinit țelul.

La turnătorie îl cunoscuse pe domnul Stana, care o pețise pentru bunul sau prieten și vecin Ionel, rămas văduv de tânăr. Ionel avea o meserie cinstită, era cizmar, o fetiță din prima căsătorie, o voce gravă și certe asemănări cu starul de cinema al vremurilor acelora, Silviu Stănculescu.

Stana, cât pe ce să scape de a fi poreclit, când s-a pomenit bunic. El oricum le făcea și le desfăcea pe toate, era „gospodinul” străzii, veșnic împingând un cărucior de cumpărături, omniprezent pe la toate cozile la alimente. Pe Petrică, nepotul, îl inclusese de la început în rutina lui zilnică. Stana era dovada vie că un copil, dacă știi să te organizezi, nu te încurcă cu nimic: poți să-ți vezi în continuare de muncă, de distracție și poți să și socializezi. Băiatul, căpățânos ca toți băieții, era hurducat la greu încoace și-ncolo, pe unde-l purtau interesele pe bunică-su, călăre ba pe sacii de cartofi, ba pe cei de varză și priponit bine într-un ham, să nu se piardă pe drum. Capul greu se clătina pe gâtul firav, ca la cățelușii de jucărie pe care și-i așază șoferii de tir pe bord.

Când a fost să-l dea la școală, i-a ales una mai cu ștaif decât cea din cartier. Ca să nu întârzie dimineața, săreau amândoi peste micul dejun și se grăbeau spre stația de autobuz, cât încă nu se luminase de ziuă.

Capricios, 43-ul se lăsa așteptat, foamea îl cam biruia pe școlarul care-și pretindea pachețelul atunci, pe loc. Dar exista o regulă și în asta:

– „Plimbă-te, Petrică!”, îl îndemna tatai-su, ca să-i mai mute gândul de la sandvișul cu salam.

Și „Plimbă-te, Petrică” i-a rămas numele.

Pe Marilena o găsiți cu totul aici.



Citiţi şi

Copilul care a refuzat să crească

Mulțumesc, copil frumos!

Tradiţii şi obiceiuri în ziua de 29 august

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,049 views
catchy.ro