Poartă-te bine, ca mâine mori

Ingrid Panaitiu

14 January 2015

Dimineață însorită și cafea fierbinte, frunzăresc presa. Păgubos obicei, uneori veștile proaste schimbă aroma zilei. Valentin Nicolau a murit aseară, avea doar 54 de ani. Preț de câteva secunde nu dau crezare rândurilor pe care le citesc. Verific știrea, inclusiv acolo unde mulți dintre noi împărtășim unii altora o bună bucată din viață. Un șir de condoleanțe curg pe pagina omului care nu mai târziu de aseară era bine și era în viață. Cafeaua nu mai are gust. Mă trec fiori și mi se face frică. De ea, de moarte.

valentin nicolau

Vă mai aduceți aminte de Joe Black? Frumușelul acela în care doamna cu coasă se întruchipase? Care oferea generoasă un răgaz muritorului pe care grăbită venise să-l ia? Ce te faci când nu-i atât de bună să se înduplece să-ți mai lase o săptămână, o zi, măcar o oră? Să-ți iei și tu ca omul “la revedere”, să mai ai timp poate de-un zâmbet și-un “te iubesc”?

Mă-nfior și mi se face frică, de timp și de moarte.

O știu, mi-a fost destul de des în preajmă și știu că-i hoață și flămândă. Mi-a luat oameni dragi, tot așa, pe negândite, întocmai când mă așteptam mai puțin. Când gândul tocmai la ea, la moarte, nu-mi era. O știm că-i prezentă și știm că vine. În fiecare zi mor oameni, dar parcă ne credem mai norocoși în fața altora. La noi acasă va-ntârzia sau măcar va avea bunăvoința să ne strige de la depărtare și vom ști că își grăbește pașii. Greșit. E acolo, în spatele aripilor de înger care ne veghează. E trează și poate lovi oricând. Chiar și acum. Ziua necazului e zidită fără greș în viața fiecărui om.

Scriu cu iuțeala și neliniștea că moartea a pornit la drum, că mă privește și rânjetu-i hulpav urmează să mă-nghită. Îmi vin în minte gânduri, întâmplări, din acelea, știți voi, de care nu sunt deloc mândră. Au fost clipe când m-am supărat pe oameni, i-am repezit, i-am măsurat și judecat, i-am rănit cu vorbe sau m-am purtat nedrept ori aspru. Și nu o meritau, pentru că dacă aș fi murit în acel moment, mi-aș fi dorit întâi să-mi iau înapoi tot răul revărsat.

Așadar, vă propun un exercițiu: ce-ar fi să încercăm să ne purtăm unii cu alții treziți de gândul că moartea ne pândește după ușă și nu-i atât de darnică să dea de veste când își face loc pe ușă?



Citiţi şi

Nu mai pot

MAMA – Învierea ei

Silvana

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,511 views

Your tuppence

  1. lunlilith / 15 January 2015 9:47

    ”Mă trec fiori și mi se face frică. De ea, de moarte.”…. Ca sa-ti fie frica intr-atat de moarte, trebuie sa iti fie groaza de viata.
    Fara a parea lipsita de sensibilitate si respect la adresa durerii pe care o resimt cei care l-au cunoscut pe omul despre care se pomeneste in articol, pot spune ca aceia care nu sunt pregatiti sa moara, nu sunt pregatiti sa traiasca.
    Si din pacate, aceasta este marea drama a actualei civilizatii, a asa zisei ”civilizatii moderne”.
    Tot ceea ce face omul de-a lungul vietii lui nu reprezinta nimic altceva decat o continua si disperata fruga de moarte, de final.
    Insa, vestea (si nu cea proasta si terifianta, asa cum se resimte si se crede!) este ca tot ceea ce primeste viata, primeste si moarte.
    Din clipa in care ne nastem, clepsidra vietii este intoarsa iar timpul curge inexorabil spre sfarsit.
    Indiferent care ne este ursita pusa in leagan de catre moire la nastere, firul vietii va fi taiat intr-o clipa sau alta, atunci cand va venit sorocul.
    Nimic si nimeni din aceasta lume nu vor putea opri acest soroc. Nici iluzia tineretii, nici stralucirea aurului si a diamantelor, nici puterea lumeasca si nici rangul sau locul in care ne aflam.
    Civilizatiile antice aveau un adevarat cult al mortii. Intreaga viata, din momentul nasterii, faraonul invata, clipa de clipa, cum sa paseasca in moarte. Templele erau destinate initierii fiintei umane in tainele vietii dar mai ales, in cele ale mortii.
    Civilizatia moderna, actuala civilizatie, a transformat moartea intr-un spectacol grotesc, intr-o uriasa si terifianta scena a teroririi fata de Marea Trecere.
    Aproape nimeni de pe planeta, in aceste vremuri, nu isi traieste viata tinand cont ca la capatul ei, care poate fi in orice clipa, repet, va trebui sa fie pregatit sa faca marele salt in infinit.
    Si asta pentru ca, dincolo de orice religie pe care o practicam, dincolo de orice credinta ca Dumnezeu exista si ca viata primita prin El nu poate fi doar o scurta trecere prin aceasta lume in care ne petrecem majoritatea timpului iluzionandu-ne si alergand catre nicaieri, catre sfarsitul implacabil, tot omul spera ca va invinge moartea, ca va putea sa o amane sau sa o pacaleasca.
    Respectul fata de moarte, fata de spiritul eliberat de materie, nu trebuie sa ia forma durerii si a fricii.
    Batranii nostri stiau aceste lucruri cu sufletul lor. Iar datinele stramosesti, acel dulap in care bunica isi aseza cu rost si evlavie lucrurile necesare pentru inmormantare, priveghiurile unde oamenii satului se adunau, nu ca sa boceasca si sa isi sfasie hainele, ci ca sa râdă si petreaca sufletul celui plecat din trup peste vami, in lumina si veselie, nu ne-au invatat nimic si nu au reusit sa ne strecoare in suflete acea intelepciune pe care omul simplu, omul lui Dumnezeu, o are din viata in fata mortii.
    Ne este frica de moarte pentru ca ne este frica de viata. Suntem ingroziti ca moartea inseamna de fapt, nu doar nefiinta, uitarea, intunericul si disolutia trupului, ci mai ales clipa intalnirii cu noi insine, cu adevarata parte din noi care conteaza, cu acea constiinta pe care in timpul vietii o ascundem de dupa nenumarate ziduri, haine, masti si iluzii.
    Ne este frica de ceea ce de fapt nu reusim niciodata in viata sa vrem sa privim in mod sincer-cine suntem cu adevarat dincolo de trup si minte, de carne si de iubirea pentru ea.
    Nu este nimic de iertat la omul care tocmai s-a eliberat de povara vieții si de iluzia trupului. Dumnezeu nu are ce sa ierte. El este iubire si iertare, absolute, infinite, nelimitate la trup sau la o clipa de viata in el.
    Ceea ce trebuie sa fie iertat este ceea ce noi am fost fata de cel plecat din aceasta lume si mai ales, ceea ce NU am fost. Iar asta trebuie sa fie propria iertare.
    In rest, nu putem sa ii spunem decat atat ”drum bun, suflete…calatorie placuta!”.

    P.S- Pentru cei care doresc sa se ”imprieteneasca” cu moartea, iata o carte de o sensibilitate si o frumusete inaltatoare-Through the Gates of Death by Dione Fortune

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 12 Thumb down 1
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro