Portretul profesorului la bătrâneţe. Pardon, la tinereţe

Liana Oprea

9 September 2012

Au fost câțiva profesorii care mi-au câștigat interesul și admirația, dar niciunul ca Dom’ Profesor. Cu domnul Gabriel Nicolescu, profesor de limba și literatura română, m-am împrietenit în liceul Al. I. Cuza (fost MF3, pentru cine mai ține minte niște scene din „Liceenii”), după ce mi-a servit un unu fiindcă îl contrazisesem vehement, la oră, pe chestiunea duratei matrimoniului lui Zoe cu neica Trahanache. Aveam o eroare de jumătate de an, dar eram sigură că dreptatea e de partea mea, și nici prin cap nu mi-a trecut că aș putea fi impertinentă punând la îndoială informațiile unui om care știa despre Caragiale mai multe decât o să aflu eu vreodată. Fiind la vremea rebeliunilor, m-am împăcat foarte bine și cu nota unu, pe care am considerat-o o adăugire “bestială” la portofoliul meu de 8, 9 și 10.

Ceea ce pe mulți alții i-ar fi jignit, la Dom’ Profesor – cum îl știa tot liceul – a avut un cu totul alt efect. Eram prea grăbită, pe atunci, să gust din senzațiile noi pe care ți le oferă viața în adolescență ca să conștientizez că lui Dom’ Profesor îi plăceau revoltații, fiind el însuși unul dintre ei, și mai ales că e nevoie de o substanțială doză de umor ca să vezi lucrurile altfel decât ar cere circumstanțele.

Fiindcă Dom’ Profesor era – și este – un nonconformist. Ca să fie descrierea completă, ar trebui să precizez că este un Profesor nonconformist. Profesoratul l-a practicat cu pasiune și dezinteres, în maniere de multe ori inedite la care conspiram cu plăcere.

Când era frumos afară, îl vedeai deodată că își ia catalogul și pornește spre ușă, de unde ne declara ritos: „Hai, afară! Azi ținem ora pe iarbă.”

Iarna, când aveam ore după amiază, iar ziua se întunecase de mult, Dom’ Profesor stingea lumina din clasă și vorbeam, ca la șezătoare, fără să ne prezentăm și fără să strigăm catalogul, despre Ion Barbu, Caragiale, Blaga și ceilalți. Dom Profesor ne dezinhiba, în complicitatea crepusculului, gândirea creativă împărtășindu-ne despre maeștrii literaturii povești care nu apar în manualele școlare. Iar noi, eliberaţi de rigori şi simţindu-ne ca la o petrecere în pijama, participam la o oră de română fără constrângerile greşelii şi timidităţii. Era vremea când toate clasele de română scriau și toceau din greu la „comentarii”. Toate, în afară de cele ale profesorului Gabriel Nicolescu. „Nu vreau să educ papagali”, ne spunea, pufnind în barbă. „Trebuie să gândiți cu mintea voastră”.

În parcul IOR era o terasă, pe atunci, unde ne adunam, mulți liceeni plus Dom’ Profesor. Era ca un magnet pentru noi, cu blugii lui extenuați de atâta purtat, cu barba de Moș Crăciun cărunt, cu replicile acide care nu tolerau prostia sau falsitatea, cu încruntările de formă care pregăteau scena pentru o poveste savuroasă. Beam bere Gambrinus și stăteam de vorbă, 15-20 de liceeni și un profesor în weekend. Nu vă grăbiți să vă încruntați pentru că un profesor bea bere cu elevi minori. Nu vă grăbiți să înțelegeți. Pentru fiecare „noroc” Dom’ Profesor avea câte o lecție de istoria literaturii, de stilistică sau gramatică, spusă pe un ton deloc profesoral, dar plină de informație interesantă. Și e greu să captezi interesul unor liceeni cu capul plin de Led Zeppelin și plimbări sub luna nouă. Și ce dacă vorbeam uneori despre originea înjurăturilor/imprecațiilor românești? Așa am aflat de „regresus ad uterum” din latină. Sau unde se pune cratima aia când vrei să alduiești pe cineva de mamă, în scris. Dar am ascultat și despre viața și iubirile lui Caragiale, despre faptul că oamenii din cărțile de școală au respirat și au greșit, au fost vii și foarte creativi, că erau prieteni sau rivali între ei, că au stat odinioară la o masă într-o berărie discutând despre lume, femei și literatură. Pentru Dom’ Profesor, acum știu, cultura era vie și ne-o transmitea în orice context. Orice situație putea fi un pretext pentru educație. Educație, așa cum o înțelegea el – a oferi cuiva mediul propice pentru a putea să aleagă singur.

În curtea casei lui ne adunam adeseori să jucăm bridge sau să povestim. De câte ori mă gândesc la Dom’ Profesor pe când eram în liceu îl văd înconjurat de un grup de băieți și fete din toți anii – unii nici nu erau din clasele la care preda. Era ca un tată cu mulți copii, fără să aibă niciunul al lui.

Nu doar eu mi-l amintesc și îl vizitez și acum, frecvent. Au trecut aproape douăzeci de ani de când am terminat liceul și alții ca mine, sau chiar mai mari decât mine, se bucură să-l aibă oaspete pe Dom’ Profesor. Mulți au ajuns în alte țări și au slujbe importante. Așa a ajuns și Dom Profesor să vadă, acum, mult după pensionare, o bună parte din Europa, și chiar Japonia sau Columbia.

Într-o seară de octombrie a anului trecut, la gura sobei, a început să-mi povestească despre primele luni de profesorat, când fusese repartizat într-un sat pierdut de câmpie, la care nu ajungeau nici autobuzele. Într-o zi, după ce „prinsese o ocazie” – un camion – a constatat că podul peste râu era distrus, și satul era inaccesibil mașinilor sau fie și căruțelor. Singurul mod de a trece apa, de unde mai era multișor de mers până în sat, era o cascadorie destul de periculoasă pe o bârnă care mai rămăsese întreagă – fără urmă de parapeți. „Am stat acolo la capul podului și m-am gândit. Mi-am zis – Gabi, dacă treci podul ăsta, atunci înseamnă că vocația ta e să fii profesor, nu mai e drum de întors. Am stat și m-am gândit. Și l-am trecut.

Acum câteva luni i-am spus, în glumă, lui Dom’ Profesor că vreau, că trebuie să scriu despre el. Că aș intitula articolul „Portretul profesorului la bătrânețe”. S-a stropșit la mine, un gest pe care de mult îl știu descifra ca ascunzând de fapt amuzamentul: „Nu! De ce la bătrânețe? La tinerețe!”

Citiţi şi

Când știi că un bărbat e în trecere prin viaţa ta

Nu contează cu câți bărbați ai fost? S-o crezi tu!

Făt-Frumos-Inteligent-Gospodar-Priceput

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,145 views

Your tuppence

  1. Sean Cotter / 12 September 2012 16:44

    Ce portret minunat! As mai spune doar ca Profesor Niculescu a insufletit nu numai elevii la ore, dar si colegii la cancelarie. Si uneori la o bere!

    Ma bucur sa vad atate fete (cu tz! 🙂 ) familiare si dragi in poza. Timpul meu la Cuza a fost, pentru mine, un fel de pod fara intoarcere.

    Thumb up 6 Thumb down 0
    Reply
  2. carmen nistor / 10 September 2012 11:35

    poza de grup e cu clasa mea 🙂 (eu sunt sus pe masina si ranjesc pe sub breton)
    o imbratisare zdravana lui Dom’ Profesor!

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 9 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro