Portretul unei epoci în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Claudia Moscovici

25 September 2012

a) Slavă Domnului că există Cannes!

Într-un interviu cu Domenico La Porta din 19 mai 2012, Cristian Mungiu, câștigătorul Palme D’Or din 2007 pentru filmul său „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, explică de ce filmele lui sunt mai populare peste hotare decât în țara natală, România: „Problema industriei noastre nu e legată de fonduri, ci e de natură culturală. Filmele care nu sunt din zona divertismentului nu sunt populare în România. De aceea primim mai puțini bani de la stat pentru film de artă, și de aceea a trebuit să caut finanțare internațională. Filmul meu va fi vizionat mult mai mult în afara țării decât acasă. Pur și simplu așa stau lucrurile. Trebuie să ne menținem însă pe poziție și să continuăm să producem film de calitate orientat spre publicul român.”

Această problemă este, din nefericire, una globală. În cultura populară e simplu să iei în râs Cannes-ul și filmele pe care le prezintă, premiază și promovează. Adeseori descris ca politic, plictisitor și pretențios în atitudinea dedicată cinematografiei de avangardă, Festivalul de Film de la Cannes este foarte prestigios (printre critici de film și regizori) dar… neobișnuit de nepopular în rândurile publicului larg. Există chiar o glumă (destul de bună) despre el în România, care spune că unul din filmele premiate în 2012 a fost filmat din greșeală de camerele de supraveghere. Și totuși… să inversăm perspectiva. Să ne imaginăm pentru o clipă cât de infinit mai ușor ar fi să râdem de filmele populare ale Hollywood-ului de azi! Intrigi clișeistice, caracterizări unidimensionale, performanțte actoricești slabe, o mulțime de efecte speciale care distrag atenția de la lipsa de substanță: în marea majoritate, acestea sunt filmele care atrag publicul și adună sute de milioane de dolari în box-office, în toată lumea.

Sincer, nu înțeleg cum pot spectatorii să rămână treji, ca să nu mai spun să râdă, în timpul încă unei comedii romantice pe același calapod, despre aventuri de o noapte care devin iubirea vieții; vacanțe la Vegas care scapă de sub control; sau încă un scenariu de genul „prieteni interesați” care se termină, previzibil, cu cei doi devenind eroii unei povești romantice fierbinți, profunde și pline de sens. În preferința sa plină de prejudecăți pentru filme hiper-promovate, supra-finanțate și, sincer, prostești văzute drept „adevărat divertisment”, publicul larg riscă să piardă pelicule bine jucate, superb filmate și incredibil de emoționante și antrenante, create deopotrivă de cineaști independenți și hollywoodieni.

 b) „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”: un portret al erei comuniste

În același interviu citat mai sus, cu Domenico La Porta, Cristian Mungiu discută despre recentul său film, „Dincolo de dealuri” (care a câștigat un premiu pentru „cel mai bun scenariu” la festivalul de la Cannes din 2012, și pentru care actrițele din rolurile principale, Cristina Flutur și Cosmina Stratan au împărțit premiul pentru „cea mai bună actriță”). Mungiu afirmă că filmele sale nu sunt intenționate ca portrete ale unei epoci. El spune că „Dincolo de dealuri” în special nu face niciun comentariu generic împotriva religiei: „Nu există generalizare, și nu descriu societatea românescă prin aceată comunitate mică. Un film nu e capabil să fie atot-conținător.” Aș vrea să nu fiu de acord cu această ultimă afirmație. Găsesc că în special filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – care, împreună cu „Viețile altora” (2006) este unul din filmele mele favorite – e un portret fidel și zdrobitor al monotonei și represivei epoci comuniste. De fapt, îmi amintesc că mă gândeam la filmul lui Mungiu, „Viețile altora”, când îmi scriam romanul despre era comunistă în regimul Ceaușescu, „Velvet Totalitarism” (tradus în românește ca „Între două lumi” la Editura Curtea Veche în 2011). Aceste două filme mi-au arătat că nu e necesar să încerci să descrii toate aspectele societății sau ale unei perioade din istorie pentru a oferi o portretizare copleșitoare a acelei perioade.

De fapt, poate fi mult mai eficient să prezinți în profunzime și în mod convingător o felie de viață, așa cum face Mungiu în „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, care oferă spectatorului (sau cititorului) o privire asupra forțelor mai vaste – de represiune și corupție – care guvernau societatea și cultura în România lui Ceaușescu. A.O. Scott de la New York Times a declarat acest film „filmul numărul unu al anului”. Înaltele aprecieri sunt bine meritate. Filmul descrie felul în care două prietene apropiate – Otilia, jucată de Anamaria Marinca, și Găbița Drăguț, jucată de Laura Vasiliu, fac față dificultăților morale și practice puse de faptul că una din ele vrea să facă un avort în anii 80. Nu este o decizie ușoară, nici moral nici practic, dată fiind ilegalitatea controlului natalității și avorturilor în acea perioadă în România, când cei care incălcau aceste legi riscau pedepse severe. Aș vrea să ofer câteva informații de fundal despre acea perioadă, pe care filmul o captează atât de bine.

c) Politicile pro-natalitate din România comunistă

De la început, Nicolae Ceaușescu, tiranul dictator comunist al României, a făcut din industrializarea rapidă piatra de temelie a politicii sale interne. În anii 60, totuși, țara avea o creștere a populației aproape de zero, ceea ce însemna, pe termen lung, o forță de muncă scăzută. Ca măsură, Ceaușescu a interzis avorturile în 1966, exceptând cazurile de viol, incest sau punere în pericol a vieții mamei, sau dacă mama avea peste 45 de ani și dăduse naștere la cel puțin patru copii. Mai târziu, el a introdus măsuri pronatalitate mai drastice, și a oferit cetățenilor români stimulente pentru a avea mai mulți copii. Guvernul a crescut taxele pentru femeile și bărbații care nu aveau copii după vârsta de 25 de ani. În 1967 Ceaușescu practic a abolit divorțul. În acel an, întoată țara a fost permisă doar o cotă minusculă de maximum 28 de divorțuri. Guvernul a mai oferit și imbolduri pozitive. Mamele primeau o recompensă în bani la nașterea celui de-al trelea copil și taxele pe venit pentru cuplurile cu trei sau mai mulți copii erau micșorate cu 30%. Abolirea controlului natalității a fost o politică dezastruoasă, prin consecințele asupra țării. Contraceptivele, care nu erau produse în România, erau interzise, făcând controlul natalității extrem de dificil. Inițial, rata natalității a crescut dramatic, dar mai apoi a scăzut din nou rapid, fiindcă femeile recurgeau la avorturi ilegale, periculoase, care uneori puteau fi obținute în schimbul unui cartuș de Kent.

La începutul anilor 80, guvernul a luat măsuri și mai intruzive pentru a reglementa ciclurile reproductive ale femeii. Așa cum ilustrează și filmul lui Mungiu, medicii făceau controale ginecologice obligatorii tuturor femeilor de vârstă propice reproducerii pentru a detecta și monitoriza sarcinile. De asemena, guvernul a lansat în aceată perioadă o campanie de propagandă prin care aducea laude cuplurilor „patriotice” care aveau mai mulți copii. Aceste măsuri nu au reușit totuși să ajungă la rezultatele dorite. După decenii de politici represive, rata natalității în România era doar cu puțin mai mare decât la națiunile unde avorturile erau legale. Totuși, aceste măsuri draconice au reușit să crească numărul de copii nedoriți, dintre care mulți au fost dați spre adopție în orfelinatele de trist renume ale României, care începeau să atragă atenția mass-media internațională în timpul anilor 80.

d) „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”: caracterizări convingătoare și o cinematografie uluitoare

Așadar ce făceau femeile când rămâneau însărcinate și nu voiau să crească un copil în asemenea condiții îngrozitoare? Adesea luau decizia dificilă pe care a fost forțată să o ia Gabriela Drăguț în filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”: un avort ilegal. Această alegere presupunea două riscuri inerente. Primul, acela evident al încălcării legii și faptului de a fi prins, care putea rezulta în pierderea slujbei și statutului, și chiar în sentințe cu închisoarea. Dar cum ilustrează filmul, exista un și mai mare pericol, acela de a cădea pe mâinile celor care fac din încălcarea legii un obicei: prădători sociopați lipsiți de scrupule. Este exact ceea ce întâlnesc Otilia și Gabriela în bărbatul la care fac apel disperat pentru ajutor: practicantul ilegal de avorturi cunoscut drept „Dl. Bebe”. De la început, simțim că ceva nu e tocmai în regulă, din punct de vedere psihologic, cu Dl. Bebe. El se ocupă de orice situație și pare un bătăuș chiar și atunci când nu-și ridică vocea. Este, de asemenea, obsedat de control. De exemplu, îi interziice propriei mame să iasă din apartament ca să cumpere zahăr. Știm că acesta e un semnal de alarmă, pentru că sociopații întrețin izolarea și își controlează minuțios victimele.

Preluându-le pe cele două tinere de îndată ce se află singur cu ele în camera de hotel, le forțează să accepte să se culce cu el. Tipic pentru un sociopat, el prezintă acest act de viol drept un avantaj moral. Întorcând situația în devafoarea lor, dl. Bebe le face să se simtă imorale și ieftine. Le strigă că nu este un cerșetor și că nu va face o acțiune ilegală care poate rezulta în pierderea libertății pentru niște amărâți de 3000 de lei, suma pe care fetele putuseră să o adune pentru a plăti avortul ilegal. Nevăzând nicio cale de ieșire, tinerele acceptă prețul impus de el, care, din punct de vedere emoțional, este mult mai mare decât se așteptau. În timp ce ele sunt traumatizate de experianța de a se prostitua pentru un avort, Dl. Bebe ia totul ca firesc. După ce se culcă cu ele, începe să li se adreseze chiar în moduri familiare și prietenoase, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Emoțiile superficiale ale sociopatului contrastează acut cu reacția încărcată emoțional, devastatoare, a celor două femei.

Filmul captează întunecimea epocii comuniste nu doar prin caracterizările convingătoare și intriga realistă ci și printr-o artă cinematografică spectaculoasă. Aproape ficare scenă e gri sau întunecată, cu excepția imaginilor albe, clinice, ale scenelor medicale. Otilia e de obicei filmată din spate, pentru a sugera faptul că îi lipsește capacitatea de acțiune atunci când alegerile la care e forțată sunt atât de limitate și abjecte. După ce Dl. Bebe părăsește camera de hotel, cele două tinere meditează asupra situației, revizuind greșelile pe care le-au făcut și gândindu-se la ce ar fi putut face diferit pentru a evita adânca umilire pe care tocmai au îndurat-o.

Otilia o acuză pe prietena ei petru că a băgat-o într-o situație așa de groaznică și dificilă, aproape transferând vina de la prădătorul sociopat aflat în afara controlului ei la dulcea, neajutorata și pasiva ei prietenă Găbița, care e o victimă ca și ea. Situația lor este, totuși, simptomatică pentru ceea ce practic fiecare român a îndurat în acele vremuri în multe decizii de viață: o severă limitare a libertății, a alegrilor și violarea repetată a limitelor morale și emoționale. Când majoritatea aspectelor normale ale veții umane sunt interzise, așa cum erau pe vremea regimului lui Ceaușescu, omul e forțat să ia măsuri drastice – și adeseori ilegale – care cad de multe ori în domeniul celor mai lisiți de scrupule și manipulativi indivizi din lume – sociopații ca Dl. Bebe.

„4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” dă dovadă de o artă cinematografică isusită și copleșitoare adaptată subiectului și perioadei pe care o descrie; acuratețe istorică; caracterizări realiste și emoționante; interpretare superbă și mai presus de toate regie excelentă. Dacă acesta nu este divertisment adevărat – din care privitorii vor fi și fost învățat câte ceva despre istorie și despre natura umană – atunci nu știu ce mai poate fi! Înainte ca Hollywood-ul să se apuce de încă o comedie romantică previzibilă sau de un film de acțiune asemenător cu un desen animat, cred că ar trebui să-și ia câteva notițe de la Cannes.



Citiţi şi

O zi, trei cinematografe, șapte filme premiate – Les Films de Cannes à Bucarest

Dacă nu suntem în stare să facem filme de Oscar într-un an, de ce nu anulăm festivitatea?

Caimacul Globurilor de Aur l-a luat Meryl Streep

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,197 views

Your tuppence

  1. Periferic, al lui Bogdan George Apetri: o capodoperă a cinematografului realist | Catchy / 11 November 2012 15:00

    […] 2000, aproape că nu se produceam filme în România. În 2007, când filmul lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” a câștigat pristigiosul Palme D’Or la Festivalul de Film de la Cannes, cinematograful românesc […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro