Portretul unui bad guy we love to hate

Mara Ambrosie

14 November 2010

Mă întrebam zilele astea de ce nu mă pot desprinde de episoadele Dr. House, pe care le sorb cu atâta nesaţ, redescoperindu-le caracterul dătător de dependenţă. De ce-l urmăresc pe acest egoist, pe acest monstru lipsit de etică, un doctor care se joacă de-a Dumnezeu cu fiecare pacient, rezolvând puzzle-uri.

Răspunsul a venit neaşteptat de repede. Era de fapt un răspuns la o întrebare mai veche: de ce iubim porcii, bărbaţii nesimţiţi, bărbaţii care ne tratează răceală şi indiferenţă?

Se poate să fie din cauză că nu credem că sunt într-adevăr aşa? Să ne şocheze oare atât de mult diferenţa dintre normalitatea definită de noi şi comportamentul lor deviant, încât să ne batem capul nu numai sa-i înţelegem, dar să le găsim până şi scuze?

Cred că ajunse noi însene în situaţii reale asemănătoare, contrariate, ţesem un scenariu de felul acesta:
“Nu, el nu este, nu poate fi aşa, în realitate. Răutatea este doar o mască socială, o cochilie sub care se ascunde ca să nu fie rănit. Este un sensibil, un neînţeles, un înger în haine de drac, şi doar eu, iubindu-l, voi fi capabilă să îl dezbar de proastele sale obiceiuri şi să găsesc în el omul bun şi blând.”

Varianta întâi: ne explicăm răceala prin opusul ei, ne imaginăm şi căutăm asiduu victima din spatele tiranului, aşteptăm slăbiciunile să iasă la iveală, pentru ca apoi să ne dedicăm protejării lor. Raţionamentul nostru este pe cât de ciudat, pe atât de simplu: cu cât este mai tare carapacea, cu atât mai moale este centrul, mai cald, mai vulnerabil şi mai în căutare de protecţie. Şi, gata, mama din noi are deja braţele întinse să protejeze: “Am să aştept să te văd aşa cum eşti în realitate. Te voi face să laşi garda jos, ca mai apoi să te protejez cu propriul trup”. Neacceptând înfrângerea, dar şi pentru că iubim, nici noi nu mai suntem sigure ce, continuăm dincolo de orice neînchipuite măcar umilinţe, martirajul.

Varianta doi e ceva mai tristă, chiar mai tristă decât prima, în care în fiecare femeie zace câte o salvatoare Florence Nightingale. Şi asta ar fi că suntem masochiste. Ne plac bărbaţii răi fiindcă ne desconsiderăm pe noi însene. Nu credem că merităm pe cineva care să ne trateze cu respect, dragoste, prietenie, căldură. Ne pedepsim fără să ne dăm seama, băgându-ne într-o capcană care ne va nimici orice rămăşiţă de stimă şi respect de sine. Fiindcă în realitate, bărbaţi buni sunt destui pe lume… doar că din aceleaşi porniri masochiste, ajung şi ei, poate, cu ceva… tiran de femeie.

Pornire masochistă, ziceam. Da, în cazul în care aveai o viaţă prea simplă, prea liniştită şi frumoasă, îţi găseşti un individ/ o individă care, incapabil/ă fiind să îşi resolve propriile frustrări, complexe şi traume din copilărie, te va face să îţi dai seama cât de nesemnificativă/nesemnificativ eşti. Va fi interesantă adrelina primele trei certuri, când vei putea să îţi repeţi în minte scena cerţii în care totul a fost aşa de unfair, şi toate astea ţi se întâmplă chiar ţie! Ce interesantă viaţă mai duci, câtă flacără şi pasiune! Aş, de unde…! Nu joci decât cel mai patetic rol de telenovelă.

Dar, înapoi, la Gregory House:
Avem pe de o parte structura consacrată a fiecărui episod din House MD:
începutul cu pacientul care are o cădere totală (sânge ieşind pe nas, gură, prin pori, halucinaţii, trepidaţii, leşin instantaneu şi orice alt scenariu oripilant),
prezentarea cazului echipei de doctori, căutarea frenetică a soluţiei de rezolvare a cazului, ca într-un policier (se investighează pe ascuns chiar casa pacientului pentru a colecta probe şi indicii),
• declickul, sau revelaţia produsă în mintea lui House ca rezultat al celor mai ciudate conexiuni, şi…
• sfârşitul triumfător cu pacientul trecut prin mii de proceduri dureroase ajuns în sfârşit într-o stare stabilă (în rarele cazuri în care este descoperită ceva boală fatală, avem sfârşit tragic).

Pe de altă parte, avem al doilea fir epic, acela al fluctuaţiilor conştiinţei lui House:

Va da dovadă de umanitate? Va spune ceva drăguţ cuiva… vreodată? Va face o nouă farsă sau există ceva motiv ascuns pentru care o chinuie pe Lisa Cuddy, şefa spitalului? (spoiler alert: cei ajunşi la sezonul 7 ştiu ei ceva în plus 😉 ) Ne sunt aruncate pastile despre trecutul lui, despre relaţia cu tatăl lui, despre durerile lui fizice, tulburările lui psihice, complexul lui de superioritate pornit dintr-un IQ peste medie.

Geniu pustiu, trup şchiopătând, început de calviţie şi un chip atât de expresiv. Ai vrea să îţi cânte ţie la pian sau la chitară, să te aleagă pe tine drept victima următoarelor farse, sau să poţi să îl intrigi, să fii următorul lui mister medical. Şi nu ştii exact de ce îţi place de el, că, în fond, a făcut atâtea porcării pe parcursul seriilor încât ar trebui să fie în topul listei bărbaţilor toxici, şi nu fatali. Şi totuşi e o combinaţie de bărbat rău, the bad guy we love to hate, bărbat care nu face compromisuri, bărbat pasionat de ceva, de un ideal, de o meserie, de cunoaştere… şi toate acestea îl fac atât de seducător şi provocator. Mda…




Citiţi şi

Marea, marea

Chiar s-au terminat bărbații?!

El nu căuta o parteneră de viaţă, ci o victimă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,398 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro