Poveste de (ne)integrare

Lacrima Andra

22 January 2017

Lacrima AndraÎn scurtele pauze dintre orele lungi și grele de muncă, îl vedeam pe S. butonând frenetic telefonul sau vorbind la același telefon, cu accent ciudat, într-o germană relativă dar surprinzător de bună pentru un om aflat de maxim un an în Germania. Vorbea despre produse comandate pe Amazon, care fie nu se potriviseră pe măsurile sale, fie nu fuseseră cum le văzuse el.
– Mi-am luat o brățară de argint, îmi spuse cu o mândrie copilărească, fluturând în văzul lumii brațul pe care atârna o brățară de argint, bărbătească. Ce să fac cu atâția bani?
– Ai putea să-ți ajuți familia, i-am spus, crezând că toți, ca românii, au grija celor de acasă, într-un firesc al acestor fire nevăzute care ne leagă de cei pe care nu i-am ales, nu ne-au ales, dar ne sunt mai presus de oricine, ”ai noștri”.
– A, nu! N-am pe cine!
– Nu ai familie în Pakistan? Poate o mamă, surori?
– Surorile mele sunt toate căsătorite, iar mama stă cu una din ele.
Zisese asta într-un firesc al ruperii de toți ai lui care m-a năucit.
– Chiar și așa, de ce nu le-ai trimite mici cadouri?
M-a privit într-un fel în care m-a făcut să simt că nici nu încape vorbă, că nu e treaba lui să le mai poarte de grijă femeilor lângă care își alinase copilăria, că nu e treaba lui să îi pese. Pe moment am trăit un șoc. Cred că l-a sesizat.
– Sunt absolut singur. Aici nu am pe nimeni. Îl am doar pe prietenul meu, A. L-am cunoscut aici, la muncă și măcar mai am cu cine vorbi.
– Sunt totuși mulți refugiați aici. De când ai venit?
– De mai bine de un an. Am stat o vreme în lagăr, apoi când mi-au dat voie am primit și o locuință, și am părăsit lagărul. Mi-am găsit de muncă și mi-au tăiat banii de la stat. Acum sunt doar vreo 300 de euro pe care îi mai primesc, dar o mare parte din ei se duc pe chirie. Nu prea stau pe-afară. Nu vreau să mă ”salte”. N-am nici un document de identitate.

M-am șocat din nou. Fusese simplu. Văzusem cu ochii mei. Pentru refugiați ca ei era suficient să se prezinte la biroul pentru străini, să declare că sunt ”X” și să primească pașaport temporar german, acela care îți dă drepturi pe care eu, cetățean european nu le voi avea în următorii șase ani de ședere în Germania. I-o spun.
– A, nu! Aia e valabil doar pentru eritreeni. Pentru africani. Pentru pakistanezi, nu. Și când am plecat îți dai seama că nu mi-am luat buletinul.
– De ce?
Mă privește ca și când mi-ar zice: ”Proaste mai sunteți voi, femeile”. Poate o și crede, dar pe cât posibil o maschează cu succes în restul timpului.
– Și n-ai aplicat pentru a obține documente de identitate temporară?
– Ba da, dar nu am primit nimic. Pentru noi există doar șansa să găsim o femeie nemțoaică, să ne căsătorim și să putem rămâne. Oricând mă pot sălta și mă pot trimite înapoi. Eu sper să mă pot căsători.

emigranți
Ar îmbrățișa cultura europeană pentru a rămâne, însă e clar că îi e atât de străină încât o respinge până în profunzimile sale. Europenele sunt intolerabil de depravate prin independența asumată, trăită, prin ținută, prin libertatea ”nerușinată” de a merge și a face plajă dezbrăcate. E o cultură a păcatului, a mizeriei morale. Doar pentru femei e așa. Bărbatul are voie să se depraveze și e sfânt. Așa spune cultura lui. O verbalizează. Și doar prin asta poate privi la Europa. Toți suntem condiționați de propriile culturi încă din copilărie. Și vom privi lumea doar prin această prismă pentru tot restul vieții. Schimbarea e nu doar improbabilă, e imposibilă. Dar nu vom fi conștienți pe deplin de asta. Vom crede mereu că ne schimbăm, că stă în puterea noastră, că … Nu. Nu e așa. Altminteri Trump ar trebui să fie recunoscut ca simbol perfect al visului american. Așa arată un om care poate totul prin sine. De ce nu ne place?
S. are un cercel feminin, un zirconiu alb, strălucitor înfipt într-o ureche.

– Vreau să fiu liber cum acasă n-am putut fi, mi se destăinui între două mușcături dintr-un sandviș. Poate o să găsesc totuși o fată cuminte, pakistaneză, cu cetățenie, aici.
Îl privesc lung. Cumplită dilemă. Captiv în cultura sa, nevoia de libertate l-a mânat spre un vis imposibil chiar și pentru o cultură și o lume a globalizării. Nu, credințele nu se globalizează. Ele sunt însăși fibra noastră internă. Iar fibrele, fie și de suflet uman, ca și fibrele țesăturilor, nu sunt toate compatibile între ele.

La distanță de două zile tresar violent când aud răsunând plin, ca un vaier al morții, răzbătând peste oraș o chemare la rugăciune. Vaierul acoperă totul, mai puțin vocile unui grup de adolescenți care râd la fel de violent și nepăsător. Vaierul continuă și se oprește la un moment știut doar de reguli ale sale. S. iese din vestiar, cu telefonul în mână, cu o privire care pentru el e pioasă. Mă privește încruntat. Îl întreb de ce. ”Ah, femeia asta!!”. Sunt vinovată a priori că sunt. Dezrădăcinarea nu există cu adevărat. Avem cu toții nevoie de ceva cunoscut, similar, pe care îl înțelegem. Unde altundeva își putea găsi locul comun, confortul interior dacă nu în vaierul acela plutind întunecat peste lume? Pentru el e lumină. Pentru mine e întuneric și moarte. Pentru el e bine. Pentru mine e rău. Și lucrurile vor rămâne mereu așa. Peste asta, nici corectitudinea politică, nici discursurile sforăitoare ale caritabililor bine interesați (căci nu-i așa, unde sunt mulți nenorociți sunt și mulți bani investiți în politici sociale?!), nici banii, nici confortul libertății nu vor face punți. Punțile le fac oamenii spre oameni. Iar oamenii se adună cu cine se aseamănă, niciodată cu cei care nu le plac. Pe cei care nu le plac, îi vor prigoni, marginaliza, ”bana”, călca în picioare. O facem cu succes, mai ales în mediul online, dar avem tupeul să susținem contrariul a ceea ce facem de fapt, culmea! – în numele corectitudinii politice și al umanismului.



Citiţi şi

Ce c*cat caut eu aici?

Pe toate cinci le-a înşelat cu mine

Jean Touitou – “Nu e nevoie să îţi arăţi sânii ca să fii sexi!”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
973 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro