Poveste dulce-amăruie

Camelia Cîmpean

25 October 2015

Cîmpean CameliaMă uit pe fereastră și văd un umăr de munte.

Colorat ca alvița de la bâlciurile copilărie mele, petrecută în Oltenia ghidușă, la bunica mea dinspre mamă, stă să se prăvale peste noi, muritorii de rând de la poalele lui, așa cum se prăvale timpul spre sfârșitul unui an greu, născut, trăit și pe cale să se termine la fel de buimac.

E toamnă, strigă pădurea aurie și nici vacanță n-am avut. Cel mai rău este că nici nu mi-am dorit-o. Pe cât de tare şi deopotrivă iubesc marea şi muntele, pe atât m-am ascuns în casă, în liniştea spartă de geamătul mobilei vechi şi zbaterile calde ale perdelei, lângă ficusul care a obosit să o tot ia de la capăt şi să-i tot dea frunze noi pe cioturi bătrâne, pansate cu miez de pâine albă. Aici, departe de afară, unde oamenii trăiesc din toate puterile, mi-am amintit de o vacanță, dulce-acrișoară, spălată de resentimente și regrete odată ce praful s-a așternut peste ea.

cafea pe jos

Pe la mijlocul lunii mai, an de grație 1992, fratele meu, holtei vesel şi fără de griji, pleca la Mamaia, cu gaşca lui de prieteni, într-o excursie de trei zile, organizată de exploatarea minieră unde lucra. Soare, apă, fete, bere, discoteci… soarele de dimineață – îi mângâia blajin pe spate, ocrotindu-le mersul târâș spre hotel. În ultima zi au hotărât să nu mai piardă timpul, de la masa de prânz au plecat direct în oraş, în bermude şi şlapi, gândind că-şi vor face bagajele chiar înainte de a pleca.

Dimineaţa, la ora stabilită, autocarul duduia în faţa hotelului, înghiţind călătorii somnoroşi, iar fratele meu şi prietenii lui se hlizeau nedumeriţi la camera goală-goluţă, curată-lacrimă. Nici urmă de haine, de bagaje, de acte. Au ajuns în  în şlapi, în bermude şi cu tricouri împrumutate de la colegii miloşi.

În frumosul nostru orăşel de munte, în luna mai, burniţa.

La mijlocul lunii august, același an de grație 92, soţul meu urca triumfător în tren o geantă imensă. Destinaţia: Mamaia. Primele noastre zece zile de concediu de când eram căsătoriţi. Doamna de la recepţia hotelului nici nu şi-a ridicat privirea spre noi: mai avem două camere: una la parter şi una la etajul şapte, fără balcon. Cu gândul la fratele meu, nici nu am şovăit: e perfect la etajul şapte. Camera frumoasă, priveliştea de vis, hainele din geantă zburau parcă singure pe umeraşe, în dulap. Economisisem douăzeci de mii de lei pentru concediu. Era o sumă destul de consistentă și cum de carduri şi cont în bancă auzisem şi văzusem doar în filmele americane, totul era la purtător, într-o borsetă ultimul răcnet care înconjura mijlocul soţului meu. Deh, el era capul familiei… dar… ce să facem cu banii când eram la plajă??? Mă învăţase o colegă care experimentase asta cu o lună înainte: fă şosetele ghem, pune banii înăuntru şi ascunde-i acolo, nu ştie nimeni şi scapi de grija lor. Zis şi făcut. Am luat, totuşi, o mie de lei cu noi, pentru cumpărăturile de prima zi şi am plecat la plajă. La recepţie, doamna ne-a dat o chitanţă şi ne-a trimis la restaurant, după bonurile valorice. Am vrut să-i dau cheia de la cameră, dar mi-a făcut un semn nedesluşit care, am bănuit eu atunci, însemna să o las pe tejgheaua frumos lustruită şi cu o gaură rotundă la un capăt. Am pus-o frumos lângă gaură şi am plecat. De unde să știm noi, provinciali aflați într-o mult prea târzie lună de miere că gaura cu pricina era un fel de tobogan care catapulta cheile direct într-un sertar, la adăpost de orice întâmplare nefericită. Fiind foarte scumpe atunci, ca şi acum, de altfel, cuvintele au fost de prisos. Iar seara, când ne-am întors la hotel, fericiţi după o primă zi de concediu foarte reuşită, ia cheia de unde nu-i. Uşa de la cameră era descuiată, cheia în uşă pe dinăuntru, şosetele noastre întinse frumos pe pat, ca într-o prezentare demnă de îngeraşii Victoriei, şi nici urmă de bani. Niciun leuţ, nimic-nimic, zero barat. Plânsete, urlete, declaraţii la poliţie, împachetat, plec acasă, despachetat, rămânem, apă cu zahăr, dureri de inimă şi de cap… pe la cinci dimineaţa, am aşezat pentru ultima dată hainele în dulap şi ne-am culcat osteniţi şi hotărâţi să ţinem şi cu dinţii de concediul pe care ni l-am dorit atât.

Primul lucru pe care l-am făcut dimineaţa următoare a fost să ne cumpărăm biletele de tren cu banii rămaşi din mia aceea de lei pe care o luasem cu noi. Am stat zece zile la mare doar cu bonurile valorice. Mâncam amândoi o singură porţie-până mânca el jumătate de ciorbă, eu tăiam grătarul în două. Schimbam farfuriile şi era OK pentru amândoi. Asta ca să putem comanda şi o îngheţată pentru mine şi o bere pentru el. Seara era mai uşor – vestiţii noştri mititei – să-i fie ţărâna uşoară cui i-a inventat – erau ieftini şi săţioşi. Vreo câţiva ani după aceea, n-am mai pus gura pe ei. Comandam, cu aere împărăteşti, o doză de bere şi una de suc şi plecam, apoi, la spectacol. Teatrul de vară din Mamaia era o construcţie generoasă. Nu avea acoperiş. Ne aşezam pe bancă, lângă intrarea în teatru şi-i auzeam pe Cotabiţă, pe Crişan, pe AncaŢurcaşiu sau Gheorghe Gheorghiu, fără nicio problemă. Ei, şi ce dacă nu-i vedeam. Lasă că o să-i vedem acasă, la televizor, tot aia-i. Târziu, după spectacol, ne întorceam la hotel. Aici era partea cea mai grea. Fiecare recepţioner, din fiecare tură de zi sau de noapte, ne întreba mieros: mai staţi, mai aveţi bani? Şi noi zâmbeam sfidător şi răspundeam: da, mai stăm. Cu ultimele bonuri am comandat mâncare rece, pentru drum, că, de, în Gara de Nord nu primeau bonuri de la Mamaia şi noi mai aveam drum lung până acasă.

Am ajuns în gara din Petroşani bronzaţi, salutând cunoscuţii de pe stradă cu gura până la urechi şi răspunzând fericiţi la întrebări: da,am fost la mare. Na,să crape că ei nu!

În frumosul nostru orăşel de munte, în luna august, ploua mocăneşte: rece şi îndesat.



Citiţi şi

Fără net, viața e pustiu…

După zece ani, îl aștept în camera de hotel

Mi-ai promis

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,538 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro