Poveste pe facebook – începută bine, terminată prost

IunianaSunt o persoană paşnică, tolerantă, lipsită de ură şi duşmănie. Nu am idei preconcepute, aşa cum n-am încercat niciodată să schimb părerile oamenilor din jurul meu, cel mult, am încercat să-i fac mai atenţi. Îmi plac oamenii inteligenţi, oamenii de la care tot timpul ai câte ceva de învăţat. Nu mă consider o persoană deşteaptă sau atotştiutoare, însă mizez pe inteligenţa pe care mi-am crescut-o în timp.

Dau greutate vorbelor, pentru că, la rându-mi, atunci când le spun, sunt sincere şi niciodată din complezenţă. Prefer adevărul, indiferent cât de dureros ar fi, iar minciuna o consider arma celor slabi.

În urmă cu ceva timp (multicel, aş spune) am cunoscut în viaţa virtuală o persoană. A fost pură întâmplare (sau poate aşa a fost să fie). După un schimb de păreri pe pagina unui prieten, interlocutorul meu şi-a exprimat dorinţa de a face parte din prietenii mei virtuali. Mi-a făcut plăcere şi, ca atare, am acceptat „add-ul” fără probleme. Mi-a mulţumit gentil, iar eu i-am urat „bun venit în lumea mea virtuală”.

Am început să vorbim în privat. Împărtăşeam idei, păreri, puncte comune. Dialogurile erau şi contradictorii, însă atunci când discuţiile deveneau oarecum aprinse, conştienţi că nu duc la nimic bun, făceam un pas înapoi. Ne creasem o lume a noastră, fără să deranjăm pe nimeni. În viaţa de zi cu zi, fiecare îşi vedea de viaţă şi familia lui. Ne povesteam, în mare, despre cotidianul fiecăruia.

intoleranță

Nu s-a pus niciodată problema dragostei, iubirii sau a altor lucruri care ţin de doi oameni, însă, cu siguranţă, fiecare nutrea o prietenie legată şi bazată pe respect reciproc (credeam eu).

Nu ne-am văzut niciodată (nici macar virtual), iar telefonic, o singură dată şi atunci dintr-un motiv, zic eu, destul de întemeiat. Ne-am limitat tot timpul doar la fraze scrise în chat-ul privat.

În timp, ne-am mărturisit lucruri pe care doar apropiaţii fiecăruia dintre noi le ştiau. Odată cu trecerea timpului, mai făceam un pas pe drumul creat de noi, tapetându-l şi punându-ne amprenta destul de proeminent. N-am ştiut niciodată adevăratul motiv al „legăturii” noastre. Probabil, singurul punct comun era faptul că eram atraşi de dialog. De comunicare. De schimbul de părerei care pe mine m-au îmbogăţit oarecum.

Au fost momente când am vrut să renunţ, să mă retrag, însă m-am întors tot timpul de bună voie sau, în unele cazuri, convinsă de el, spunându-mi că nu merită să facem lucruri pe care să le regretăm mai târziu.

În tot acest timp, am fost transparentă, eu însămi, aşa cum sunt şi în viaţa de zi cu zi. N-am încercat niciodată să par ceea ce nu sunt sau să fac lucruri doar de dragul de a intra în graţiile cuiva. Când am vrut să spun „mi-eşti drag”, am spus-o, iar când am simţit nevoia să „fluier”, am fluierat, lucrul care, de fapt, era reciproc. Toate lucrurile astea la un loc ne dădeau senzaţia de bine.

Însă a venit şi ziua neagră. Ziua în care (printre altele) vorbeam de situaţia actuală cu care ne confruntăm ca naţii şi popoare. Recunosc, la acest capitol, n-am reuşit niciodată să avem ceva comun, mai puţin rolul de „emigrant”. Eram pe două fronturi separate. Eram inamici. Eu, europeană, el, occidental… de State.

Am început să vorbim despre istoria lumii, despre războaiele ei. Despre inocenţi şi vinovaţi. Despre responsabili sau iresponsabil. Despre victimele colaterale sau victime doar pe hârtie. Subiectul a fost fatal. Fraza spusă de mine a fost fatală. Nega cu vehemenţă realitatea de atunci, încercând să-mi spună că o parte din istoria lumii (despre care, printre altele, încă se mai vorbeşte), a fost inventată, oarecum, şi că adevărul absolut îl ştie doar el de la generaţiile (rude) de dinaintea lui.

Practic, 80% din populaţia lumii (în viziunea lui) a fost minţită şi manipulată, indiferent dacă la bază stau mărturii, memorii, imagini filmate, declaraţii de la cei care au trăit în acea perioadă.

Singurul lucru pe care l-am făcut în urma acestui dialog a fost să-mi spun o părere, bazată pe probe şi acompaniată de cuvinte (ca reacţie) la afirmaţiile lui deloc de trecut cu vederea. Este drept, el ca origine, face parte dintre cei care… la vremea respectivă, distruseseră omenirea.

Citeam cuvintele care-mi erau adresate şi nu-mi venea să cred. Jignirile curgeau pe bandă rulantă, iar eu eram în plin şoc. Mi se părea că în spatele calculatorului era oricine altcineva, dar nu el. Nu omul cu care clădisem o lume a noastră. O lume în care fiecare a pus câte o piatră, pavând drumul cum ştia mai bine. Aveam de-a face cu aceeași persoană cu care, cinci minute mai devreme, împărtăşisem cuvinte pe care fiecare dintre noi ar vrea să le audă, în ciuda faptului că eşti limitat doar la un fir şi-o priză.

Nimic de până atunci nu mai avea valoare. Tot timpul petrecut împreună se sfârşise într-o secundă. Tot confortul clădit reciproc dispăruse. Toate râsetele, clipele şi momentele frumoase pe care le-am simţit şi cărora le-am dat valoare erau şterse odată cu o părere contradictorie. Printre altele, o părere demonstrată de istorie, eu punând-o doar într-o frază deloc aruncată, ci doar legată de subiect. Ne-am „despărţit” în cel mai jalnic mod posibil. Ar fi tebuit, probabil, să apreciez (sau nu) „şansa” pe care el mi-a dat-o: „hotărăşti tu dacă mai rămânem sau nu prieteni”. Am ales să mă pierd fără urmă. N-am fost în stare să trec peste cuvintele pe care mi le adresase până în momentul respectiv, nu-mi fuseseră NICIODATĂ destinate. Îmi este extrem de greu să le reproduc.

Probail voi, cei care aţi citit rândurile de mai sus, o să spuneţi „pe cine interesează povestea asta?”. Tind să vă dau dreptate. Nu este o poveste de scandal care să creeze polemici, cum nu este un articol care să atragă în mod particular atenţia.

În schimb, am vrut să scot în evidenţă un singur lucru: cu câtă ușurință poţi umili un om care ţi-a făcut zilele mai bune sau mai frumoase. Care a împărţit cu tine bune şi rele. Care ţi-a iertat „alunecările” pentru că văzuse mult mai multe lucruri bune, dincolo de ele.

Cu câtă uşurinţă îi punem la zid pe oamenii care au o părere (palpabilă) diferită de a noastră sau cu câtă uşurinţă renunţăm la ei, doar că „rasa ta” nu este ca a „lor”.

Noi, oamenii, prin natură noastră suntem diferiţi. Face parte din legea firii fiecăruia dintre noi. Avem defecte, aşa cum fiecare dintre noi avem şi ceva bun. Însă instinctul uman, de multe ori incontrolabil, tinde să vadă la celălalt doar „bubele”. Doar lucrurile rele, ca şi când acel om este clădit dintr-o „mixtură” de aluat care are la bază tot răul din lume.

Ne transformăm peste noapte în judecători, uitând că şi noi, la rândul nostru, nu suntem încă şlefuiţi în ciuda timpului sau a anilor care au trecut peste noi. Nu deţinem dreptatea absolută, cum nu deţinem puterea-n absolut în ceea ce priveşte persoanele care nu corespund „chipului şi asemănării noastre”.

Nu suntem toţi la fel, însă, gândiţi-vă doar la un singur lucru: ce-ar însemna… să fim?

Lumea tocmai de asta este frumoasă… pentru că e diversă în felul ei.



Citiţi şi

Larisa avea 38 de ani şi a fost omorâtă cu lovituri de cuţit la locul ei de muncă. Avea un ordin de protecţie pe care agresorul l-a încălcat repetat

Oameni și sclavi

Bărbatul de 40 de ani

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,069 views

Your tuppence

  1. miki / 3 September 2016 11:58

    Nu trebuie sa ne punem de acord, ci doar sa avem capacitatea de a respecta opinia celuilalt !

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. francisca / 7 March 2016 8:47

    Ne miram ca au fost si sunt razboaie intre natii cand nu ne putem pune de acord nici in lumea virtuala ……!! Din pacate, astia suntem !

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro