Povestea celei care pleacă

Ovidiu Ivancu

28 June 2015

ovidiu ivancuPlecase de atâtea ori, încât toți cei care o cunoșteau o invidiau pentru ușurința cu care știa să plece. Avea grijă să le spună că stătuse în locuri diferite, în țări diferite, câte un an sau doi, exact atât cât e nevoie pentru a cunoaște oameni și a te atașa de ei. Acum era aici, însă, cine știe pentru câtă vreme! Acesta era secolul în care împlinise 35 de ani, un secol în care oamenii umblă dintr-un colț în altul al țării, dintr-un colț în altul al lumii. Cei care pleacă sunt considerați norocoși de cei ce rămân! Cei din urmă se gândesc, cumva, că e aventuros, dar, mai presus de toate, ușor să-ți faci bagajele și să pleci! Nu se străduise să-i contrazică! Ba dimpotrivă! Îi lăsase pe toți să creadă că are viața perfectă, că nimic nu e mai de dorit decât să stai o vreme într-un loc anume, după care să îngrămădești totul într-o valiză de 40 de kilograme și să pleci! Ceea ce nu știau ei, însă, ceea ce n-aveau cum să știe, oricât le-ar fi explicat, era cât de mult o costaseră toate aceste plecări! Fiecare în parte si toate la un loc. În vreme ce, în urma ei, viața pe care tocmai o părăsise continua în ritmurile ei firești, ca și când nici n-ar fi trecut pe acolo, ea trebuia să străbată coridoarele lungi ale aeroporturilor, să intre în case străine pe care trebuia să le transforme în acasă, să cunoască femei, dar, mai ales, bărbați de lângă care pleca exact atunci când n-ar fi vrut s-o facă!

De altfel, așa îl descoperise pe Dumnezeu! Nu pe Dumnezeul bisericii, nu pe acela al icoanelor, nu pe acela al ritualurilor, ci pe Dumnezeul detaliilor… Dumnezeul care, întotdeauna, îi făcea fiecare plecare din ce în ce mai grea. Cumva, invariabil, se întâmpla ceva înaintea fiecărei plecări. Ceva care-o sfâșia și despre care nu vorbea decât arareori! Când ajungea pentru prima dată undeva, oamenii o întrebau despre locurile pe care le văzuse, despre experiențele pe care le trăise. Niciodată, însă, despre cei pe care îi lăsase în urmă! Despre bărbații pe care îi iubise atât de mult, încât îi strânsese în brațe, în apropierea plecării, de parcă ar fi vrut să-i frângă și să-i care cu ea, în spate. Nu credea că o poate înțelege cineva. În definitiv, oamenii înțeleg ceea ce li se întâmplă sau li se poate întâmpla și lor; nu sunt mai deloc dispuși să rezoneze la povești cu care nu se pot identifica. Or, în țara care ”a călători” înseamnă, de cele mai multe ori, a împacheta, a te urca în mașină și a merge patru zile la Constanța, cei din jurul ei aveau această deficiență de imaginație. Nu puteau înțelege că, dincolo de fotografiile din care zâmbea, cu Taj Mahal-ul sau imensa reprezentare a lui Buddha, din Bangkok, pe fundal, se ascunde o infinită tristețe. Dacă le-ar fi vorbit despre asta, i s-ar fi spus, cu o grimasă de atoateștiutori, că tot ceea ce trebuie să facă e să se oprească undeva! De parcă ar fi fost ușor, de parcă ar fi fost posibil!

Deborah Turbeville, Untitled, c.1975

©Deborah Turbeville

De altfel, ceea ce-o deranja adesea era că, din momentul în care aflau câte ceva despre ea, ceilalți o tratau ca și cum din clipă în clipă ar fi de așteptat să se ridice și să plece. Îi făceau loc în viețile lor, având, însă, grijă să-i spună sau să-i arate că, oricum, ea nu e altceva decât o femeie care, mai devreme sau mai târziu, își va lua rămas-bun și se va grăbi spre aeroport. I se părea, câteodată, că numai aeroporturile o pot înțelege pe deplin, că cei pe care-i lăsa în urmă ar fi fost extrem de surprinși dacă ar fi rămas mai mult… De altfel, pentru asta o și admirau. O admirau pentru că, în vreme ce ei toți se întorceau la casele lor, în fiecare seară, dormeau în paturile lor, își plăteau cu regularitate facturile și își întâlneau, cu aceeași regularitate, vecinii, dimineața, înainte de a merge la muncă, ea schimba avioane, fusuri orare, tipuri de climă și culturi.

Acum, își ținea paharul cu cidru în mână, trecea de la un grup la altul, îi asculta pe toți, fără să-i aprobe, ci doar privindu-i, căutând cu privirea bărbatul pe care avea să-l lase în urmă, peste mai puțin de o săptămână. Avea să-l lase cu viața lui, el avea s-o urască la început, s-o învinovățească de tot ceea ce avea să simtă, să-i reproșeze, în gând, de mii de ori, că nu fusese mai rece și mai distantă atunci când se întâlniseră, in sâmbăta aceea. Începuse să-l simtă gândindu-se la asta! Ea era cea care-o să plece, știa asta de la bun început, era de datoria ei să nu provoace atât suferință! Cam așa trebuie să fi gândit el chiar acum, în vreme ce se străduia să facă parte din conversația animată a celor din grupul său.

N-ar fi avut de unde să știe că prima ei amintire era tocmai a unei plecări, a unei sfâșietoare plecări. Se întâmplase demult, în vremea copilăriei, pe când era internată în spital. O vizitase mama. Îi adusese o jucărie care o fascina. La plecare, o rugase să privească pe geam și să-și ia rămas bun. Ea, copil fiind, încântată de jucărie, uitase. Când, într-un târziu, ca o lamă de cuțit, îi trecuse gândul acesta prin cap, alergase la fereastră, își lipise geamul de sticlă, dar mama plecase demult. Stătuse așa poate o jumătate de ceas, în speranța că se va întoarce. De multe ori, se surprinsese învinovățindu-și mama… Ar fi putut aștepta, s-ar fi putut întoarce. N-ar fi trebuit să plece așa… Acum, știa cam cum trebuie să fi gândit cei pe care îi lăsa în urmă. La fiecare plecare, în ea renăștea sentimentul acela brutal, înfiorător, de abandon, pe care îl simțise atunci.

Se gândea la toate astea în timp ce zâmbea superior, ușor arogant, glumind cu cei care, ca de obicei, așezați în cochiliile lor, o invidiau pentru plecările ei către alte lumi, către alte culturi, către alți oameni…

Pe Ovidiu îl găsiți și aici.

Citiţi şi

Așa te iubesc primăvara

Concert la patru mâini pe trupul tău

Cui i-e frică de 30 de ani? Că mie, nu! (10 de ținut minte)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
7,440 views

Your tuppence

  1. Diana / 20 July 2015 15:45

    Sunt singura careia ii suna a *The Age of Adaline?*

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro