Povestea Filomelei Pizdrinţ şi a lui August Palton

Gabriela Savitsky

26 October 2014

Gabriela SavitskyFilomela Pizdrintz are 36 de ani, este, aşa cum o arată prenumele, delicată, searbădă şi bălaie, cu câţiva pistrui împrăştiaţi la rădăcina nasului, de-o parte şi de alta. Umblă cu paşi furişaţi prin lume, rareori ridică ochii săi de un albastru apos de sub genele spânatice, roşcovane. Osatura delicată, ascunsă sub haine mereu prea largi, în aceleaşi culori spălăcite, alese anume parcă să-i ascundă sărăcia de forme, susţine un trup’şor ca de copil. Părul, de o culoare indecisă, şaten deschis spre blonziu, se termină abrupt deasupra sprâncenelor abia desenate şi în aceiaşi manieră, de parcă ar fi retezat cu o halebardă invizibilă care s-a oprit la pielea gâtului, la ceafă. Nişte buze mărunţele, ca nişte arcuiri de penel, sunt singura culoare pe acest chip.

Când era şcolăriţă, mereu i se reproşa că se rujează, că-şi înroşeşte buzele; mereu câte o profesoară acrită de frustrare şi de atâtea generaţii pe care le vedea prin deschizătura privirii, ca printr-o tăietură la orizont, gata ratate, o trimitea la baie să-şi şteargă buzele, umilind-o. Mult a suferit din pricina culorii buzelor ei, de un roşu de cireaşă pârguită. Mult a suferit, dar ele au fost zălogul măritişului, Adalbert Aristotel Pizdrintz i-a mărturisit odată, stropşit, că de-aia se păcălise şi o alesese, pentru buzele ei roşii.

Acum, Adalbert al ei, al cărui nume stupid şi ridicol îl îmbrăţişase la căsătorie fără să murmure nici un protest, avea o aventură cu un „cap de cal” – cum o numea Filomela în gândul ei ascuns, cu un tremur de ură şi cu ochii aruncând scântei, pe „piţipoancă”, pe „fâţă”.

filomena

Acum 12 ani, purtată ca-n vis de perspectiva uluitoare la care nu îndrăznise să viseze vreodată, aceea de a fi „nevastă cu acte în regulă”, nici nu observase cât de ridicol şi stupid sună numele ei, deşi ofiţerul stării civile, văzând-o toată pierdută în spaţiu, i-a arătat cu indexul cu unghie lătăreaţă ca o lopată (exact asta îşi aminteşte de la căsătoria civilă, unghia lăbărţată şi încovoiată a ofiţerului, peste burta căruia eşarfa tricoloră se arcuia ca un curcubeu) unde anume să semneze: „Aici, Do-o-a-mna Pizdrintz, aici semnaţi” – a rostit el sigur, cu o voce care a sunat înfricoşător (parcă şi puţin batjocoritor), de parcă i-ar fi rostit condamnarea la moarte, nu consacrarea vieţii dulci şi interzise la care jinduise până atunci. Cu o înghiţire în sec şi cu vocea sentenţioasă a ofiţerului de stare civilă s-a făcut trecerea de la numele ei boieresc, Cârsta, Filomela Cârsta, la Filomela Pizdrintz.

Pentru început, a descoperit că îmbrăţişările despre care şuşoteau fetele în camera de cămin a liceului economic, băgate cu totul sub plapumă, să nu li se vadă obrajii îmbujoraţi, sunt o minciună. În locul „focului” care trebuia să se aprindă în pântec (aşa zicea Camelia, şi aia ştia ce zice, că umbla deja cu băieţii mai mari, făcuse şi două avorturi, nebuna) a descoperit o durere şi un scrâşnet ca de glasspapier pe un geam. Oricât a încercat să se „mobilizeze” mental Filomela, după prima noapte de aşa-zisă dragoste, în a doua şi în a treia noapte, oricât încerca să se autosugestioneze că îi face plăcere „invazia” celuilalt, a străinului, în trupul ei, corpul ei, glandele, celulele se încăpăţânau să nu o asculte şi să se baricadeze într-o uscăciune de deşert peste care n-a mai plouat de o sută de ani.

La refuzul total al trupului ei contribuiau gesturile repezite ale lui Aristotel (Ţuţu, cum încerca ea să-l alinte), mâinile lui reci ca nişte şerpi care-i alunecau pe pielea spatelui, picioarele de asemenea ca nişte sloiuri de gheaţă rupte din streaşină şi strecurate în pat, sub plapumă, coatele lui prost plasate, rugoase, care, în sprijin, mereu îi prindeau câte un petic de piele răstignindu-l în pioneze de cearceaf, gura lui urât mirositoare, ţepii din barbă ce-i zgâriau pielea gâtului, transpiraţia năclăită şi lipicioasă pe care o simţea întinzându-se ca o ciupercă scârboasă între ei, tot acest mic univers din pat era unul făcut să-i chinuie zadarnic.

În final („bine că-i în final!”), Ţuţu icnea o dată de ziceai că l-a înjunghiat cineva, corpul se cabra (prima dată, Filomela, neprevenită, a crezut că moare şi l-a răsturnat cu o forţă pe care nu şi-o ştia, turnându-i apoi carafa de apă de pe noptieră pe trupul schilav cu coaste aparente şi început de burtică) şi apoi cădea lat ca o moluscă flască şi adormea imediat sforăind ca un circular.

Filomela se ridica încet să nu-l trezească, se ducea la baie şi se spăla îndelung, cu grijă, plângând, încercând să scoată din piele mirosul lui şi orice semn al atingerii… Se uita în oglindă la chipul boţit cu trăsăturile căzute şi se acuza singură. „O să mă duc la un doctor, cred că nu sunt normală” – conchidea ea în urma fiecărui episod, dar nu se ducea la doctor. Şi dacă s-ar fi dus, îşi imagina ea conversaţia: „Bună ziua, domnu’ doctor”. „Bună ziua – i-ar fi răspuns doctorul de după ochelarii aşezaţi spre vârful nasului (încât îţi venea tot timpul să sari de pe scaun şi să-i prinzi, în cazul în care ar cădea) – ce problemă aveţi?”

Aici mintea Filomelei se bloca. Ce problemă avea? Chiar, care era problema ei? Se uita cu gura căscată şi asculta ca trăsnită, cu o anumită invidie de care se ruşina, dimineaţa, „consideraţiile” colegelor ei de birou, care povesteau, fiecare, cu lux de amănunte ce făcuseră cu bărbatul, cu iubitul. De câte ori, în câte feluri… Pentru ea, acest de neînţeles act îndelung visat şi râvnit se termina înainte de a începe… Care era problema ei, de ce nu era o femeie ca toate femeile, de ce nu se putea bucura de dragoste? Până şi câinii şi pisicile şi broaştele şi păsările – adevărat, doar din instinct de reproducere – se bucurau, o dată pe an …

 ***

Într-o seară, cam în al doilea an de astfel de viaţă conjugală, când Aristotel Pizdrintz începuse să se obişnuiască a întârzia prin oraş, pe la birturi, „cu colegii la o bere” care se făcea 14 beri, în timp ce-şi scotea, împleticindu-se, cravata şi o arunca cu un gest teatral pe măsuţa de toaletă din dormitor, într-o asemenea seară când venise „abţiguit”, îi spuse:

– Măi, nevastă, să ştii că nici de fu*ut nu eşti bună! Nu ştiu de ce te-am luat, şi nici nu ştiu ce să mă fac cu tine, dar nu eşti bună de nimic… – concluzionă el cu o voce uscată.

Cuvintele lui au izbit ca o secure despicându-i capul. Deşi cuvintele lui o usturau de parcă o ardea cu fierul înroşit, această durere îi provoca şi o plăcere secretă. Plăcerea revelaţiei părerii celuilalt despre ea. Deci asta era: nu era bună de nimic. Filomela şi-a petrecut întreaga noapte în baie, plângând şi încercând să-şi facă suficient curaj să-şi taie venele cu o gioarsă de lamă ruginită. Nu reuşea să-şi facă nici curaj, nici nu găsea un motiv serios să trăiască în continuare. Dacă nu era bună de nimic, la ce să mai trăiască? Dar nici nu era în stare să facă gestul decisiv. Îşi cresta doar pielea la încheietura mâinii, unde se vedeau venele albăstrii sub pielea pergamentoasă şi când vedea sângele izbândind timid de sub piele se răzgândea… Într-un târziu, spre dimineaţă, şi-a bandajat mâna şi s-a dus să se culce în bucătărie, pe colţar, învelită doar cu un pled.

Dimineaţa, nici nu s-a uitat în ochii lui Aristotel. Dacă până atunci se străduise să intre în rolul de nevastă, făcuse eforturi să fie amabilă şi îndatoritoare, acum Filomela se simţea eliberată de cuvintele lui. Aristotel, ca orice funcţionar educat în spiritul ocolirii soluţiilor simple şi directe, se prefăcu a nu observa atitudinea nouă a soţiei lui, nici faptul că nu a mai găsit pacheţelul pregătit pe marginea mesei, nici cafea caldă în filtru.

Pe Gabriela o găsiți cu totul aici.

Citiţi şi

Eşti soţia lui. De ce ne faci de râs?

O verişoară dulce. Un pic prea dulce

Bărbatul de dormitor și bărbatul de canapea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,953 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro