Povestea, sau drăcia, sau nebunia, sau cum să-i mai zic…

Liana Vatamanu

15 June 2016

liana vatamanu (2)De la o vreme, m-am gândit să mai merg și pe jos la birou. Că face bine la sănătate, mi-am zis.

Dimineața, logic, trebuia să plec mai devreme și tot ce aveam de făcut înainte de plecare era acum mai pe fugă (spun trebuia, pentru că m-am lecuit din ziua cu pricina), deci totul era în grabă, că nu mă înduram să mă trezesc mult mai devreme decât înainte, „ca să nu-mi schimb bioritmul”.

Eeeeeiiii, acu’ începe povestea, sau drăcia, sau nebunia, sau cum să-i mai zic…

Cum spuneam, trezirea rapidă, spălat, aranjat toate alea de-ale noastre femeile, îmbrăcat, cu hainele pregătite cu o seară înainte, pentru că, de regulă, sunt foarte atentă la ce și cum îmbrac.

Dar, în ultimul moment, văd că vremea s-a schimbat, nu mai era de rochie, ciorapi și pantofi, așa că schimb rapid rochia. Cu blugi, bluză, șosete, pantofi sport, arunc din nou doar o jumătate de ochi în oglindă și …la drum, că aveam vreo 40 de minute de mers. Și merg, merg, merg… Cam întuneric afară când am plecat, dar începe să se lumineze. A naibii treabă, îmi zic pe drum, ce-o fi având mai toată lumea asta de-mi zâmbește, iar pe unii îi văd cu coada ochiului cum întorc capul după mine…

Scot pe furiș o oglindă din geantă, mă uit în ea și e ok, n-am nimic. Da’ nici așa de „mândră” n-oi fi azi, ca să se uite mai toți și toate după mine… mă uit în jos la haine ușor panicată și iar ok. Merg mai departe…

Se luminase bine de tot și din ce în ce mai mulți se uitau și-mi zâmbeau.

Să fie asta ziua mea norocoasă? M-am întrebat și eu, că nu mai știam ce să cred!

Ce frumos e să fii admirată, gândeam mergând si aproape zâmbind, la fel ca trecătorii pe care îi întâlneam…

Și ca să fie tacâmul perfect, într-o stație de autobuz mă împiedic de o bucată de fier beton ce ieșea din asfalt (și știam că-i pe-acolo!), iar în disperarea mea de a-mi recăpăta echilibrul, mă reped înspre cei ce aşteptau mijlocul de transport, aplecată cu capul înainte și învârtind din răsputeri geanta. Vedeam doar picioare grăbite să fugă din calea mea și auzeam un râs general care m-a molipsit instantaneu și pe mine.

Am ieșit dintre oameni fără să mă uit înapoi, mulțumită că nu pocnisem pe nimeni cu geanta în cap. Până la serviciu, am râs pe înfundate, nu mă puteam stăpâni… și mă gândeam că asta trebuie să fie pedeapsa pentru diminețile în care eu am râs de alții care o pățiseră.

Ajung, în sfârșit, la birou, fericită că am învins iarăși distanța și am ajuns la timp, cu orgoliul gâdilat serios de zâmbetele și privirile pe care le-am adunat în timp ce mă luptam cu kilometrii, dar și amuzată la culme de incidentul cu împiedicatul, pe care abia așteptam să îl povestesc prietenei mele.

femeie razand

Înainte ajunsese prietena și colega mea de birou, care pregătea deja cafeaua.

Îi zâmbesc laaaarg și nici n-apuc să o salut că ea holbează ochii la mine, deschide gura să zică ceva, dar nu mai reușește. Un râs nebun, sacadat, sufocat și cu lacrimi, cu sunete ciudate ce s-ar fi vrut cuvinte, n-o lăsa să zică nimic, doar mâna întinsă cu arătătorul înspre mine, indica ceva.

– CE!?!?! am țipat disperată.

Și încep să mă uit la mine, în jurul meu, mă rotesc… și simt că leșin! Inima începe să-mi bată cu putere, obrajii îmi iau foc, biroul se învârte odată cu scaunul care era la doi pași, dar părea la doi kilometri, că nu puteam să ajung la el, și nici aer nu mai aveam!

În timp ce mă roteam, pe lânga mine au început să zboare mai grațios decât o balerină, perechea de ciorapi (atârnând până aproape de călcâi), pe care în graba mea de a mă schimba înainte de a ieși din casă, am aruncat-o neglijent peste blugii pregătiți să înlocuiască rochia…

Agățați de partea din spate-sus a blugilor, ieșind de sub bluză, au dansat în voie în ritmul pașilor mei și în bătaia ușoară a vântului, vreme de aproape trei kilometri, în „admirația” și zâmbetele mulțimii de trecători…

Mi-era rău… prea mult pentru o singură zi!

Prietena mea se străduia să se liniștească, văzându-mi reacția și încerca acum să mă consoleze, spunându-mi, printre hohotele de râs și lacrimile pe care nu reușea să și le stăpânească de tot, că de multă vreme n-a mai început ziua așa de frumos (probabil și trecătorii pe care i-am întâlnit au gândit la fel), dar eu, coșmar cu ochii deschiși mai mare ca ăsta, n-am mai avut și sper să nu mai am vreodată!

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Tată, eu nu mă mai grăbesc…

Sensibilităţi de femeie, aromă de bărbat

O seară minunată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
956 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro