Prea multă suferință nu te face o sfântă

Corina Fătu

28 October 2014

Corina Fătu“Știam din lecturile din marea literatură că Iubirea implică Suferință și am fi făcut bucuroși practică la Suferință, dac-ar fi existat o promisiune implicită poate chiar logică, de ce nu? că o să vină și Iubirea. Asta era încă una dintre temerile noastre: că Viața nu avea să semene cu Literatura.

Lumea se împarte în oameni și sfinți. În timp ce primii caută Fericirea și sensul vieții prin intermediul Iubirii, pentru sfinți Suferința este nu doar căutată și primită cu bucurie, dar și calea către Iubire. Diferența fundamentală este că pentru noi, muritorii de rând, atunci când Iubirea încetează, apare inevitabil Suferința, în timp ce pentru sfinți la capătul Suferinței îi așteaptă Iubirea.

La cei cinci anișori ai săi, Liliana nu știa prea multe nici despre iubire, nici despre suferință, când bunica ei a dus-o să vadă moaștele Sfintei Parascheva. „Ce-i aici mamaie de se adună atâta lume?“ „O sfântă, mămăiță. Haide stai frumos de te-nchină.“ Din explicațiile bunicii, fata a înțeles doar atât: o sfântă este un soi de divinitate la care vine multă lume să se roage deoarece a suferit pentru păcatele oamenilor. Și i-a fost de ajuns. Cine o întreba ce vrea să se facă când o să fie mare, primea același răspuns ferm: „Sfântă“.

Din ziua aceea, Liliana s-a ținut de promisiune. Încă de mică, fata a început să facă uz de dovezi mărunte de suferință. Plângea pentru o notă slabă pe care o primea la școală și rămânea afectată zile întregi, se bosumfla dacă un coleg o trăgea de codițe sau îi lipea gumă în păr, și își jura apoi că nu va mai avea de-a face cu niciun băiat pentru tot restul vieții, ba chiar și moartea unui gândac stâlcit de un pantof neatent îi provoca smiorcăieli îndelungate. Era pur și simplu alergică la fericire. Părinții, ca să-i cânte în strună, o răsfățau peste măsură, căutând în zadar să-i cumpere zâmbetele cu tot felul cu maimuțoaie și papițoaie. Cu cât era mai favorizată de soartă, cu atât Liliana se refugia mai mult în suferință, plătindu-și astfel în avans datoria pentru o fericire pe care nu avea să o întâlnească vreodată.

Copila a crescut și s-a transformat într-o tânără frumoasă și seducătoare, în jurul căreia roiau o mulțime de băieți atrași de aura sa de mister și suferință ascunsă. Cu toții își încercau norocul, promițându-i câte’n lună și în stele. Când a ajuns la vârsta majoratului, suferința ei s-a legitimat și a căpătat un nume și o adresă: Radu de pe Strada Toamnei, nr. 14. Îl cunoscuse la petrecerea unor prieteni și din prima clipă simțise că îl mai întâlnise în altă existență, probabil când fuseseră amândoi pisici. Radu era un tip jovial și cam atât. Nu se gândea la viețile anterioare din moment ce-i plăcea asta prea mult. Trăia în prezent, spre deosebire de Liliana care oscila între trecut – „oare de ce mi-a zis acum două zile că ar trebui să ieșim mai des? înseamnă că s-a plictisit deja?“ – și viitor – „dacă nu îi va plăcea pe ai mei?“.

Clipele de fericire erau sufocate de griji, planuri, suferințe muierești și alte ingrediente indispensabile pentru moartea pasiunii. Indiferent dacă ploua, dacă era soare, dacă i se rupea tocul de la pantof sau dacă primea o mărire de salariu, Liliana vedea în toate semne ale deteriorării destinului ei. Nu conta că era doar în căpșorul ei, le resimțea la fel de puternic de parcă ar fi fost reale. La început, Radu vedea crizele sale de melancolie ca un mister fermecător ce stă să fie descoperit, mai apoi ca un zid ce trebuie cucerit și care funcționa perfect ca un excitant pentru temperamentul lui vulcanic. La un moment dat chiar începuse să găsească mutrișoara sa îmbufnată adorabilă, și de aceea nu o putea lua prea în serios. Se îndrăgostise de ea. Radu devenise năvodul suferințelor ei. Când se certau, el zâmbea.

Într-o zi, Liliana l-a întrebat din senin dacă este femeia vieții lui, dacă este acea dragoste ce apare doar o singură dată în viață. Radu s-a blocat. Firește, o iubea în felul lui, dar oare ajunsese la sfârșitul vieții ca să poată face o statistică și să-i dea un răspuns adevărat? Putea să mintă (dar nu ar fi picat în propria capcană?) sau să păstreze tăcerea (căci e de aur). A ales a două variantă, un loz necâștigător. Liliana, de parcă atâta ar fi așteptat, a decretat: „Nu sunt sufletul tău pereche. Mai bine ne despărțim!“ Și s-au despărțit. Paharul nefericirii se umpluse chiar și pentru Radu, așa că și-a îndreptat atenția către alte pisici, pardon fete.

Liliana a căzut la pat, asemenea unei sfinte în raclă. Era momentul ei, doar al ei, și avea impresia că toată suferința din lume i se cuvenea, pentru că o dragoste adevărată merită cele mai dureroase patimi. Își petrecea zilele și nopțile în camera sa, iar la căpătâiul ei veneau în pelerinaj prieteni, colegi, rude, toți cu dorința de a o scoate dintr-o depresie ce se agrava. Liliana stătea cocoțată în mijlocul patului, palidă și împopoțonată ca mireasa lipită pe capotă, întâmpinându-i pe toți cu aceeași poveste, cu aceleași tânguiri și suspine. Le asculta apoi sfaturile, fără nicio intenție de a le urma. Vocile lor îi legănau suferința, mâinele o atingeau cu venerație. Treptat, vizitele s-au rărit, până în ziua în care fata a fost dată uitării.

sfântă

Adrienne McNellis Photography

 La 35 de ani, Liliana se făcuse mare. Nu sfântă cum își dorise, doar o fată bătrână. Nu mai era suplă și grațioasă, ci sfrijită, nu mai avea ochii albaștri, ci spălaciți, iar părul șaten căpătase o nuanță verzuie, bolnăvicioasă. Sluțită de suferințele unei iubiri neîmplinite și așteptate în zadar, secată de orice poftă de a trăi, fără niciun sens pe lume, fără să mai vrea pe nimeni și nimeni să o vrea pe ea, Liliana s-a abandonat unei vieți irosite. În timpul ăsta, Radu s-a așezat la casa lui, luând de nevastă o fată nici prea-prea, nici foarte-foarte, căci în definitiv pentru el căsătoria nu era altceva decât o convenție a societății. Dragostea adevărată era un termen pompos rezervat femeilor și obiectul dramelor lor, în timp ce pentru el nu însemna decât o tăvăleală.

Liliana a rămas până în ultima clipă fidelă unei iluzii, neînțelegând că chiar dacă oamenii și sfinții au în comun binomul iubire – suferință, prea multă suferință nu ajută la nimic și în niciun caz nu te va face vreodată o sfântă. Maladia oamenilor nu are nimic cucernic; din contră, urâțește chipul și sufletul, castrează și irosește existența umană, și așa trecătoare ca o aventură de-o vară. În final, pământul va continua să se învârtă, așa cum a făcut-o și până acum, neținând cont de patimile și suferințele oamenilor. Fericiți, nefericiți, oamenii trec, sfinții rămân.

Citiţi şi

Tinerețea sufletească, o prostie!

De ce nu ieșim din iadul suferinței

 



Citiţi şi

Singură, dar liniştită

Ema

Georgia

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,989 views

Your tuppence

  1. Minimalist Român GM / 28 October 2014 22:23

    Ani de zile am fost și eu trist, nemulțumit, furios, anxios, deprimat. Da, deprimat. Este o boală și se tratează de multe ori doar la doctor. La psiholog sau, dacă e mai profundă, la psihiatru. Eu recunosc că am trecut pe la amândouă categoriile în anii tinereţilor mele.

    Cu excepția a 2 prietene foarte apropiate din acea vreme nimeni nu știe de aceste lucruri și de acea perioadă. Nici măcar familia mea. Nici mama, nici tata, nici sor-mea, nimeni n-a știut. Poate că au bănuit ei ceva, sor-mea mai exact, pentru că vedeau că-mi merge mai rău. Şi poate doar taică-miu să fi înțeles ceva mai mult la un moment dat când a găsit o rețetă cuprinzând, printre altele, niște lexotanil, xanax, stilnox/sanval şi altele din categorie. Oricum cu el am avut și discuțiile cele mai importante despre viață, în general, în acele clipe zbuciumate.

    Acei ani, da! au fost ani de zile, de depresie au fost crunți. Nu puteam să mănânc, nu puteam nici să beau nici apă, nu puteam înghiţi nici în gol, nu puteam să dorm – aproape deloc deși eram extenuat, epuizat fizic. De multe ori aveam dificultăți majore și să respir. Simțeam cum o lespede de câteva sute de kg îmi apasă pieptul și că din clipă în clipă urmează să-l zdrobească. Era o tăcere asurzitoare în capul și-n mintea și-n sufletul meu în acea perioadă.

    http://mnmlistro.blogspot.ro/2014/10/impotriva-depresiei.html

    Să nu exagerăm suferința, cum a făcut domnișoara Liliana, dar nici să nu luăm în ușor leziunile din iubire.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 10 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro