Prea târziu…

Delia Oltea Rusu

24 April 2016

Delia Oltea RusuCine stabileşte limitele? Când e cu adevărat prea târziu să începi, să pui punct, să revii sau să restartezi totul? Când e prea târziu să recunoşti, să te recunoşti, să accepţi? Să te accepţi.

Aveam vreo 14 ani, eram o elevă mediocră, matematica era cea care dicta clasamentul în epoca în care eu terminam şcoala generală. M-am dus la Liceul Agricol, unde se intra fără examen de admitere. Am evitat astfel un posibil eşec, deşi n-aveam nicio legătură cu agricultura, nici măcar cu plantele ornamentale, care lipseau cu desăvârşire din viaţa mea de adolescentă. Mie îmi plăceau cărţile, îmi plăcea limba engleză şi-mi doream să învăţ franceza, pentru că mă cucerise sunetul chic al expresiei „Je t’aime”. Şi pentru că mă fascina muzica unei cântăreţe pe care o descoperisem ascultând vinilurile tatălui meu și citindu-i biografia. O carte groasă, ca un manual obositor, tipărită pe pagini de hârtie de proastă calitate, având coperţile roz bombon: Edit Piaf. Poate aţi avut-o şi voi.

La liceul acela n-am putut studia franceza, pentru că m-au distribuit într-o clasă de rusă începători. Nimeni nu-şi dorea să facă rusă, pe vemea aceea. Eu, nici atât, deşi acum aş da timpul înapoi şi aş acorda mai multă atenţie orelor de rusă. Un gând pur pragmatic!

tatuaj

Am avut norocul să am cea mai bună profesoară de limba şi literatura română pe care şi-ar putea-o dori o elevă neştiutoare de matematică, dar pasionată de literatură, cu oarecare înclinaţii spre cuvinte, aşternute prin jurnale secrete. Prin clasa a XI-a, mi-a propus să mă îndrept spre litere, oferindu-se chiar să mă mediteze gratuit în particular, având convingerea că menirea mea este printre cuvinte, neavând nimic de-a face cu îndeplinirea unor planuri cincinale calculate în tone la hectar, aşa cum o cerea agricultura colectivizată a anilor pe care îi trăiam.

Am crezut că e prea târziu pentru mine şi am refuzat oferta. Aveam 17 ani.

Tot în liceu, am jucat în montaje pentru Cântarea României. Mi-a plăcut enorm, m-am visat actriţă şi interpretam seara roluri fără spectatori. Eram doar eu şi imaginea reflectată în uşa de mahon lucios a dulapului din camera mea de fată. Au fost câţiva care mi-au spus că aş putea să fac din pasiunea mea secretă o meserie, dar eu am crezut că e prea târziu pentru mine. Aveam vreo 18 ani.

Am devenit profesoară de agricultură. Meserie care mi-a plăcut mult mai mult decât aţi fi tentaţi s-o credeţi. Aveam o colegă suplinitoare, puţin mai în vârstă decât mine, care preda limba şi literatura română. Între timp, studia la fără frecvenţă meseria pe care o practica deja! Mi-ar fi plăcut enorm să fiu profă de română! Puteam s-o fac şi eu, dar am crezut că e prea târziu pentru mine. Aveam 27 de ani.

Mi-a plăcut mereu să dansez. N-am visat niciodată să fiu balerină, dar m-am visat mereu dansând tango. M-a fascinat  acest dans, probabil ca o premoniţie neştiută a destinului pe ale cărui urme calc acum. Flamenco a intrat în viaţa mea mult mai târziu, dansul oriental l-am descoperit odată cu lumea în care mi-am pierdut urma, destul de trecută fiind. M-am visat mulţi ani dansând tango, flamenco, dans oriental. Am crezut că e prea târziu pentru mine să învăţ, n-am văzut decât ridicolul posturii şi nicidecum bucuria unei trări. Aveam 15, 20… 40 de ani!

La 40 de ani m-am înscris la dans oriental. La tango, nu m-au primit fără pereche, iar perechea mea nu se visează dansând tango. Acum caut un curs de flamenco, care este restant în agenda mea. La 43, am dat examenul pentru traducător de spaniolă, chestiune care n-are nicio legătură cu meseria în care mi-am luat licenţa, urmând pur şi simplu un compromis făcut cu destinul meu. La 40 de ani, m-am aşezat la un calculator şi am încercat să recuperez toate cuvintele pierdute pe drumul compromisului. La 47 de ani, am publicat primele texte pe bloguri şi o carte. La 48, am decis că destinul meu are doar limitele pe care le stabilesc eu şi am ales un drum pe care nimeni nu l-a prevăzut pentru mine, nici măcar eu! Şi toate astea mi se întâmplă pentru că niciodată n-am să înţeleg când e prea târziu să începi, să pui punct, să revii, sau să restartezi totul. Când e prea târziu să recunoşti, să te recunoşti, să accepţi. Să te accepţi.



Citiţi şi

Femeile nu se simt nici femei pe deplin, dar nici bărbați perfecți nu pot ajunge

Anton Cehov, oglinda complexelor noastre

Nefericită și falsă, până la el

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,288 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro