Prietena micului duşman

Oana Dușmănescu

29 October 2013

„Every generation blames the one before”.

Aşa sună începutul unui cântec al trupei Mike and The Mechanics. E un vers care mă bântuie de multă vreme şi căruia, din postura de fiică a părinţilor mei, am simţit datoria să mă supun.

Am crescut în era în care părintele era sfânt. Şi aşa trebuie să rămână. Dar atunci nu intrai în secrete importante cu mama, în intimităţi. În întrebări prea complexe despre viaţa de adolescent sau de om la început de existenţă. La mine în familie nu a fost cazul de exces de putere parentală, dar în jurul meu am descoperit exemple istorice. Per total, ideea că părinţii îţi pot fi şi prieteni era străină de noi, nu acceptam aşa ceva. Era suficient să aibă grijă de noi fizic, fără să ne mai întrebe, din când în când, ce facem. E grea, e uşoară viaţa asta pe care ţi-am dat-o? Da? Nu? Poate?

Şi acum psihopedagogii ne spun să ne ferim de a deveni prietenii copiilor noştri. Că ei, copiii, au nevoie de noi ca părinţi, nu ca prieteni. Că prieteni îşi vor tot face şi vor tot pierde cât timp vor exista soarele şi umbrele. Dar că părinţii sunt unici şi că rolul lor pe lume e mai presus de amiciţie şi de oferit umeri pe care să plângă odraslele.

Cu toate acestea, cea mai mare dorinţă pe care o aveam, în timpul creşterii şi risipirii mele totodată pe această lume, era ca mama să fie prietenă cu mine. Să stăm de vorbă noaptea, pe marginea geamului camerei mele. Să-i arăt câteva pagini din jurnal de bunăvoie, nu să le găsească ea când şterge praful sau când scotoceşte după altceva, de exemplu după nişte pachete de ţigări clandestine. Să recunosc că am comis tâmpenii, fără să mă certe. Părinteşte. Deşi uneori chiar şi prietenii fac asta.

Băi, chiar e greu. Aducător de confuzie.

Nu ştiu cum e mai bine. Şi nici în psihopedagogi nu am încredere cu totul, pentru că instinctul meu de mamă se bate cu instinctul de prieten. Da, vreau să-mi protejez fiica, dar vreau să mă şi distrez cu ea. Să îi dau siguranţa că între noi de acum se ţes aventurile acestui pământ şi că ele ne aşteaptă cu nerăbdare. Vreau să am puterea să îi fac cadou independenţa, dar firul s-o poarte la uşa mea, dacă suferă sau are necazuri. Sau bucurii atât de mari încât nu o lasă să doarmă noaptea.

Vreau să inspir căldură, nu autoritate. Vreau să mă ţină în braţe până cât mai târziu. Vreau să am înţelepciunea şi forţa s-o fac înţeleagă că la mine e acasă şi dacă mă mut în Alaska, unde vara se fac cu greu 13 grade Celsius.

Vreau să mă joc cu ea şi când voi împlini 70 de ani şi ea aproape 40. Şi, mai presus de orice, vreau să nu aibă îndoieli.

Acum are 4 ani. Mai târziu nu am de unde să ştiu cum va fi. Maternitatea e de preţ, aşa cum este însă şi prietenia. Poate găsesc echilibrul acela mare şi tare, să nu mă înjure prea tare psihopedagogii.

Citiţi şi

Să îmbătrânești e un privilegiu, înțelegi?

Iubita, hai că mai vorbim, trebuie să fac acum ceva urgent. Te pup, pa, pa!

Nu mai am timp pentru oamenii răi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
731 views

Your tuppence

  1. Ești iubire! | Catchy / 31 October 2013 13:59

    […] am deschide ochii, am învăța multe de la copiii noștri. Îi vedem oriunde, fie că ne plimbăm în parc, fie că suntem pe stradă ori în mall. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Muşcă-mă frumos! | Catchy / 30 October 2013 15:31

    […] tablourile, mai toate fiind peisaje. Copilul asculta cu o atenţie care, recunosc, m-a frapat la cineva atât de mic. Natural ar fi fost să se plictisească şi să urle că vrea afară. Dar […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro