Prima îngheţată

Marius Constantinescu

24 May 2016

Marius ConstantinescuSunt gălăgioşi, îţi furnică fiecare sinapsă şi fiecare neuron cu grija să nu se arunce în cap, să nu se împiedice, să nu sară de la balcon la parter, să nu îşi scoată ochii şi, mai ales, să fie cuviincioşi, să ştie ce înseamnă respectul, umilinţa, bunătatea, modestia, empatia. În cinematografie există o regulă transmisă din tată-n film: nu lucra cu animale şi cu copii! Totuşi, pe pământul ăsta mare, atâţia oameni infirmă această lege, încât te întrebi de ce, în primele decenii ale secolului XXI, noi tot o mai invocăm. Din automatism, lipsă de imaginaţie, clişeu, comoditate sau toate la un loc.

Eu nu am fost niciodată…, cum să vă spun mai diplomatic?, fan copii. Nu mi-am şi nu-mi idealizez copilăria, am fost fericit când am devenit mare, independent şi stăpân, nu m-am hlizit la poze adorabile sau scene de afecţiune la locul de joacă în parc. Cumva paradoxal, în rarele ocazii când îmi proiectam un viitor familist (în la fel de rarele ocazii când îmi proiectam un viitor alltogether), el nu era sterp de copii. Doar că, nu ştiu cum, eu şi ideile mele eram pe şine paralele. Nu eram chiar o Samantha Jones. Niciun copil nu mă pedepsise cu un pumn de spaghete în faţă pentru că îi dezaprobasem prezenţa. Nu eram, însă, nici Charlotte York, îmbujorându-se la vederea unui body. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat, drumul mi s-a schimbat, eu m-am schimbat, iar cea mai mare schimbare este copilul de cinci ani care mi-a umplut casa, sufletul şi viaţa. Acum glumesc precum Miranda Hobbs şi spun că… tot nu îmi plac copiii, cu excepţia copilului meu. 🙂 Glumesc, evident, cu cei care ştiu de glumă. Dincolo, însă, de ea, starea de părinte te responsabilizează enorm şi îţi deschide ochii spre o lume despre care ştiai că există, dar care era, şi ea, pe o şină paralelă: cea a oamenilor care au grijă de copii.

Urlă sau, dimpotrivă, sunt prea tăcuţi. Nu dorm deloc sau sunt prea liniştiţi (dacă e ceva în neregulă?) Refuză orice mâncare, iscodesc prin farfurie sau, dimpotrivă, trebuie să le smulgi din mână colţul de pâine şi bucata de ciocolată. Se bucură pentru o cârpă şi nişte hârtie creponată sau calcă în picioare saci cu pluşuri şi cutii de Lego. Sunt schimbători ca vremea de aprilie, imposibili, imprevizibili, adorabili. Am devenit părinţi şi, brusc, viaţa nu ne mai e umplută doar de propria odraslă, ci pătrund în ea, cu aceeaşi năvălnicie care îi caracterizează, zeci, sute de alţi copii. Conştiinţa colectivităţii infantile e un ceva care ni se întâmplă, de obicei, în momentul în care ne legitimăm în interiorul ei cu ecusonul de „aparţinător”. Creşe, grădiniţe, şcoli, after, cluburi, cercuri, grupuri, parcuri, playdates – iată doar câteva cartiere în care ne învecinăm cu tot felul de copii. Devenim atenţi la copii şi la ideea de „copil”, cu tot ceea ce presupune ea, considerabil mai mult decât… înaintea erei noastre.

Să o spunem aşa cum e: copiii liniştiţi şi cuminţi, tăcuţi, apretaţi şi dantelaţi, care stau graţios pe scaun şi ascultă Strauss sau văd un film de desene animate la cinema nemişcaţi sunt… o poveste de adormit adulţii. Adesea, doar jumătate de zi petrecută exclusiv cu copilul tău (de la doi la zece ani, să zicem) e, ea înseşi, de natură să te trimită direct în pat, rupt de istoveală. Cum spuneam: va ţipa, va alerga, va sări, va întreba, va râde, va vorbi neîntrerupt, va face feste, va plânge, se va supăra, îi va trece, te va trece prin tot evantaiul de emoţii de care eşti în stare. Când, deshidratat de energie ca o prună lăsată în soare, vei îngăima „piua”, se va uita ghiduş la tine şi o va lua de la început. Mai departe? Aţi înţeles, fireşte. Multiplicaţi cu opt. Sau zece. Sau optzeci. Balamuc complet. Cei care au grijă de copii – educatori, învăţători, profesori, asistenţi – sunt nişte sfinţi. Vorbesc de cei dedicaţi, întregi. Anomaliile nu intră în povestea asta.

Weekend-ul trecut am luat-o pe fii-mea de-o aripă şi ne-am dus, la invitaţia unei prietene dragi, la un spectacol de balet pentru copii. Peste patru sute de locuri pline ochi cu puştime de până în doisprezece ani şi cortegiul adult aferent. Ciudat, însă, o sciziune de dinamică, ritm şi decibeli. La balcon, unde eram noi, obişnuita hărmălaie şi frichineală colorată şi înfundiţată. La parter, însă, o mai mare concentraţie de copii, însă relativă linişte, calm, chiar un fel de sfială. Priviri curioase peste tot în jur, dar pernele scaunelor sunt la locul lor, nimeni nu e în capul altcuiva şi, în general, verva şi culoarea s-au concentrat în ochi. Privirile le sunt neobosite şi cotrobăie, şi gonesc, şi explorează, şi pipăie exact cum o fac, cu tot trupul, cei de la balcon.

De ce sunt aşa cuminţi?, o întreb, un pic stânjenit, pe prietena mea. Cine, cine e cuminte, tati?, se amestecă în vorbă şi zgâtia mea, care moare dacă nu are o opinie sau o interogaţie despre tot ce mişcă în jurul ei. În loc să îmi răspundă mie, prietena mea se întoarce către ea şi îi spune: Vezi copiii de jos? Ştii, când au intrat aici, în sală, înaintea voastră, au intrat pe rând, doi câte doi, ţinându-se de mână. Cum mergem şi noi la grădiniţă!, completează copilul. Da. Doar că ei azi au mers prima dată aşa pentru că… azi au mers prima dată undeva. Văd sprâncenele Mariei curbându-se. Cum adică? Adică n-au mai fost niciodată la un spectacol, sau la un film sau, pur si simplu, în oraş. Fii atentă, băiatul de acolo se numeşte Andrei şi are şapte ani. Tu câţi ai, Maria? Cinci. Şi când o să ai şapte, ce-o să faci? O să merg la şcoală. Bravo. Doar că, vezi tu, băieţelul pe care ţi l-am arătat nu merge la şcoală. Are doi fraţi mai mici de care trebuie să aibă grijă, pentru că părinţii lor nu mai au pe nimeni care să îi ajute şi trebuie să muncească în fiecare zi. Andrei vede azi prima dată un oraş, un spectacol, un teatru. Iar fetiţa de lângă el are cinci ani, tot ca tine. Pot să mă duc să o salut?, întreabă fii-mea, politicoasă. Sigur. Du-te şi roag-o să îţi povestească despre îngheţată. Azi a mâncat prima dată. Întreab-o dacă i-a plăcut.

1954, New York, NY

©Vivian Maier

Adeseori ne dăm de ceasul morţii după doar o jumătate de zi petrecută alături de copilul nostru. Îl ducem în parc sau la mall, îl distrăm cât se poate. Odată ajunşi acasă, ne recompensăm cu de la noi putere cu odihna amorfă a televizorului. Vezi, Doamne, ne-a stors copilul. Există, însă, oameni, care nu mai aud larma, râsul, plânsul sau interogaţia unui copil decât atunci când dorm. Ba cred că acelora care aleg să îşi facă din îngrijirea copiilor principala preocupare li se impregnează părul, pielea, spiritul de rumoarea pe mai multe voci subţiri. Acest text este felul unui adult adesea obosit de a face o plecăciune în faţa adulţilor care nu obosesc. Nu neapărat să îi distreze pe copii, cât, mai important, să fie lângă ei. Să le spună sau să le arate: oraşul, modestia, un film, respectul, un spectacol, empatia, poveşti, iubirea. Le sunt părinţi, prieteni, parteneri de descoperire şi promisiuni. Să aibă o viaţă mai bună, să fie îndrăgiţi, să simtă că aparţin cuiva şi că exista speranţă în devenirea lor de oameni buni.

Ia, spune, scumpo, ce-ai vorbit cu fetiţa? Păi, am întrebat-o de îngheţată. Şi ce ţi-a spus? Că a fost minunată! Ce gust avea? Păi, tati, a spus că niciodată nu a văzut ceva aşa de frumos şi de colorat şi că nu a vrut s-o strice.

Spectacolul la care am fost cu Maria a fost Jack şi vrejul de fasole la Opera Comică pentru Copii, oferit gratuit copiilor sprijiniţi de Fundaţia FARA. Toţi jurnaliştii au fost invitaţi alături de copiii lor. Pentru mulţi dintre copiii pe care FARA îi are în grijă, a fost prima ieşire din viaţa lor. FARA a fost înfiinţată de Jane Nicholson şi a ajutat până acum peste 5000 de minori din România să nu-şi piardă, total, copilăria.

Și tu poți scrie pe Catchy! :) Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu pe mine mă aştepţi?

Ai mei ani 40…

Azi, acum, îți faci timp!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
968 views

Your tuppence

  1. Nuante de gri pastel / 26 May 2016 16:59

    Mai baiat, just atat: gorgeous

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro