Prima minciună

Liliana Widocks

18 June 2017

lila 1Stăteam în pragul bisericii. Rochia vag galbenă, ca de pai, ascunsese soare printre falduri. M-a strâns de mână şi am ridicat ochii, când un gând năstruşnic, venit de nicăieri, m-a făcut să vorbesc:

– După Veneţia, nu mai vreau să oprim în Spania, mă gândesc să petrecem câteva zile la ferma de cai.

– E prea târziu ca să mai aranjez ceva, trebuia să-mi spui din timp că nu-ţi place Spania.

– Oh, îmi doresc să văd Spania, dar poate într-o altă vacanţă, mai pe îndelete, acum mi-aş dori să petrecem câteva zile la fermă.

– Parcă spuneai că îţi e frică de cai…

– Da, din copilărie, dar tocmai de aceea, cred că e exact ce-mi trebuie. Şi de măritat îmi era frică şi uite-mă, stând aici cu tine, aşteptând să intrăm în biserică. Mergem? Te rog…

– Nu, fii înţelegătoare, nu mai e timp să fac pregătiri.

– Ce pregătiri? E ferma ta. Nu poţi să mergi când vrei?

– Nu e ferma mea! Intenţionam s-o cumpăr, dar m-am răzgândit.

– Mi-ai spus că e ferma ta!

– Ai înţeles greşit, ţi-am spus că sunt interesat de ea.

– Mi-ai arătat fotografii!

ccuplu mireasa

– Da, le-am primit când mi-am exprimat dorinţa de a face o ofertă, dar între timp m-am răzgândit. Îmi pare rău, dar nu e ferma mea. Găsesc eu altceva să-ţi placă…

Brusc obosisem. Îmi aduceam aminte exact cum îmi povestise chiar şi o istorioară de la grajduri.

– Hai, nu mai sta bosumflată, am făcut-o pentru tine, îţi e frică de cai. Când o să am timp o să aranjez să petrecem câteva zile acolo, bine? Cine ştie, poate îmi schimbi hotărârea.

Mi-a făcut un ochiul, după care mi-a sărutat galant mâna.

În filme, miresele care îşi vin brusc în simţiri, aruncă buchetul, îşi prind rochia de poale şi o iau la fugă. Încotro văd cu ochii.

Tata mă privea galeş, înclinând uşor capul spre mama, care dăduse deja drumul lacrimilor în batistă. Toţi prietenii mei erau acolo, zâmbind larg. Părinţii lui, poate un pic prea sobri, dând importanţă momentului. Locuiam în ţări diferite, dar azi încăpeam cu toţii într-o bisericuţă mică, de lemn. Fetiţele cu petale mă priveau cu speranţă, abia aşteptau să le fac semn ca să-şi scuture coşuleţele. Îmi venea să-i dau cu buchetul în cap şi să-l declar nul şi neavenit. Într-un oraş mic, cu o reputaţie şi aşa crăpată pe partea de porţelan, ar fi însemnat pentru ai mei o ruşine. Poate dacă îi înfigeam un cot în ficat, ar fi leşinat şi aş fi obţinut cel puţin o amânare. Clopotul din turlă nu-i căzuse în cap, nu exista o poruncă „să nu minţi”, ar fi fost de râsul curcilor. Există una: „să nu depui mărturie mincinoasă împotriva aproapelui”. Nu putea fi vorba de minciună, când fiecare scrib care a transcris Vechiul Testament a mai adăugat, aproximat, nuanţat, după cum l-a tăiat capul. Scopul scuză mijloacele. Şi dovada îi căzu cu zgomot de pe limbă:

– Nu vreau decât să te fac fericită!

Zgomot surd, căci doar am icnit, îmi părea rău şi de flori, nu i le-am mai dat de cap. Erau frumoase. O rază de soare mi s-a prins de un cercel şi s-a dat peste cap, să scape. Câteva babe, cărora efortul luminii le-a intrat în ochi, au exclamat:

– Un înger!

Preotul a dat din cap tăcut, invitându-ne în faţa altarului.

– Semn de la Dumnezeu, şuşoteau cei fără dubii.

Aveam de gând să am o vorbă cu El despre metodele astea de a ne ţine sub observaţie, cu acte.

În timpul slujbei m-am gândit la toate celelalte calităţi ale lui, am surâs candid, avea să fie bine. Au urmat luni fericite şi nu am mai aruncat priviri înapoi. Apoi, într-o zi, dracul şi-a făcut timp să vină în vizită. S-a împiedicat undeva pe drum de un cablu şi a pus la pământ ziua de muncă a stâlpului de tensiune. Calculatorul a apucat să-mi facă cu ochiul şi a leşinat. M-am dus la bucătărie să-mi fac o cafea. De pe masă, laptopul îmi făcea cu ochiul, de data asta complice la crimă. Rămăsese logat pe mesagerie. Mi s-a tăiat respiraţia. Negocia pentru a cumpăra o casă în străinătate. Credeam că pentru lucrurile astea se hotărăşte în familie. Poate voia să-mi facă o surpriză… Am aşteptat în zadar, altele aveau să-mi fie surprizele. Tata socru mi-a făcut o vizită. Cheltuiam peste măsură, iar soţul meu mă iubea prea mult, ca să-mi atragă atenţia. A plecat nervos, făceam pe-a naiva. Da, stupoarea aia ceţoasă nu putea fi reală.

Bineînţeles că nimic nu era real, toată lumea încerca să-i limiteze dreptul de moştenitor. De atunci nu şi-a mai uitat laptop-ul acasă. Banca nu dă detalii decât posesorului de cont.

La câteva zile, a primit o înştiinţare de la birou. Am desfăcut plicul pentru că nu am recunoscut firma. Se transferase la o altă companie. Pentru că mare parte din delegaţii erau de cealaltă parte a ţării, i se oferea o locuinţă de serviciu. Pentru că trebuia să confirme în cel mai scurt timp, i se trimisese corespondenţa la ambele adrese.

Mama îmi spunea mereu să nu mă mărit cu un beţiv. Cred că sunt singurii care mai scapă, din când în când, câte un adevăr. Când întrec măsura. În rest, toţi bărbaţii sunt ocupaţi, ştiind ei cel mai bine.

Dacă nu vrei să te trezeşti în ţara minunilor, renunţă de la prima minciună. Niciuna nu e prea mică, e, de fapt, piatra de temelie.

Pe Liliana o găsiţi aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Vreau mai mult decât papa, caca…

Ce vrea ea

Scrie-mi în inimă. Pieptul mi-l desfac singur

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
24,127 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro