Prioritate, câinele! Părinţii… s-aştepte!

Iuniana– Nu mai rezist! Nu e posibil aşa ceva!

– Hei, calmează-te! Ce s-a întâmplat?

Hohote şi sughiţuri de plâns, asta auzeam de cealaltă parte a telefonului.

Când l-a luat în „primire”, era căzut la pat. Nu vorbea, iar ochii îi avea mereu ţintiţi în tavan. Faţa îi era rece iar pielea… ceară!

A trecut un an de atunci. Acum, în fiecare zi cu soare, îl ia de mână şi-l duce să privească marea cu cerul senin. L-a pus pe picioare.

L-a îngrijit cum a ştiut mai bine. L-a îngrijit cu sufletul şi l-a hrănit cu vorbe dulci.

E vorba de „mio vecchettino” (bătrânelul meu), pe care prietena mea îl are în „gestiune”. Un moşuleţ tare simpatic. Haios şi cu simţul umorului. O respectă enorm. În ciuda vârstei şi a senilităţii pe care o are, e conştient cât de multe a făcut şi face pentru el.

batran

Însă copiii nu au aceeaşi părere. Sau dacă au, e parţială. Toate nevoile sunt rezolvate prin telefon.

Băiatul este medic. Fata, nu prea se ştie exact cu ce-şi omoară timpul. Cert este că… vin să-l vadă joia şi vara. De fapt, fiica-sa vine oarecum mai des. În vila pe care el o are, sunt nişte camere care… o ajută să aibă o relaţie extraconjugală…

E ora prânzului. Ca de fiecare dată, Marinela (badanta) îi pregăteşte bucăţele din ce are el poftă. Astăzi i-a gătit supă de legume şi iepure la cuptor, însă refuză să mănânce. Îl vede cum se îngălbeneşte instant. Bărbia înce să-i tremure. Intră în panică. Primul instinct este să sune medicul personal. Ajunge în cinci minute, însoţit de o ambulanţă.

Controlul de rutină şi…

„Îmi dai, te rog, numărul de telefon al unuia din copii?”

Îi dictează numărul fiului.

„Bună ziua! Dr. Banotti la telefon. Sunt acasă la tatăl d-stră. Momentan, l-am stabilizat, însă ar avea nevoie de un set de analize. Văd că nu le-a făcut de ceva timp. Când va hotărâţi să le facem, îmi spuneţi.”

Slavă Domnului, nimic grav. Bunicul îşi revine încet, încet şi cere o lingură de supă. Semn bun!

Noaptea doarme liniştit, iar a doua zi cere să meargă pe faleză. Îl spală, îl bărbiereşte, îl îmbracă elegant, îl ia la braţ şi-l duce către mare. În cele două zile, niciunul din copii n-a cadadicsit să sune, să vadă cum se simte. Nimic anormal. Nu era primul episod de acest gen.

Cu paşi mărunţi, îşi vedeau liniştiţi de plimbarea lor.

„Of, Marinela, draga mea! Ţi-am spus vreodată cât de mult iubesc marea?”

Ea ştia lucrul ăsta. Fraza asta o auzise de mii de ori.

În depărtare, îi zăreşte fiul care mergea braţ la braţ şi el, cu a soţia sa, pe aceeaşi faleză ca şi ei. Bucuroasă la vederea lui, încearcă să-i facă semne cu mâna, îndreptându-se către ei.

Întâlnirea a fost… groaznică!

„Să nu-ţi mai permiţi niciodată să faci ce-ai făcut, Marinela! Niciodată! La următoarea abatere, îţi poţi lua zborul.”

Nedumerită şi cu lacrimi în ochi, îi cere explicaţii.

„De când îţi permiţi tu (urlând în faţa tuturor trecătorilor) să faci de capul tău ce-ai făcut? După cum vezi, tata şi-a revenit. Crezi că era nevoie de telefonul doctorului? Era nevoie să mă sune? Să-ţi fie ruşine!”

În ciuda faptului că tremura toată, îşi adună puterile şi-i zice ce are pe suflet:

„Mieeee?! Mie să-mi fie ruşine? Tot mie? Ruşine să vă fie vouă, ignoranţilor, că nu treceţi să-l vedeţi cu săptămânile. Asta merită după o viaţă pe care şi-a dedicat-o vouă? Asta?! Ce faceţi? Aşteptaţi să moară să-i luaţi vila şi banii agonisiţi o viaţă? Ruşine să-ţi fie ţie! Aaaaa, ţi-am călcat orgoliul de medic în picioare? Asta te doare? Că te-a umilit un alt doctor? Bine ţi-a făcut! De patru luni de zile alergi din veterinar în veterinar pentru câinele pe care-l ai! Ai cheltui o căruţă de bani pe analize şi investigaţii, că nimeni nu ştie ce are! Ai ajuns până şi-n Franţa cu el! Eşti disperat că moare şi nu ştii de ce! Cu tatăl tău ce faci? E mai bine de un an de când pe el nu-l vede un specialist. E mai bine de un an de când nu i-ai făcut o analiză! E mai bine de un an de când tu habar nu ai ce se întâmplă cu el şi tu-mi zici mie să-mi fie ruşine? Mie care ţi l-am pus pe picioare, după cum îl vezi? Când l-ai îmbrăţişat ultima oară? Câţi ani au trecut de când nu i-ai spus că-i vrei binele şi că-l iubeşti? Hai s*ctir, animalule, că fiu nu te poţi numi! Viaţa unui câine e mai importantă decât viaţa propriului părinte? Ţineţi-l! Ia-l la braţ şi plimbă-te cu el încă o oră! Eu mă duc acasă să-mi pregătesc bagajele şi foaia de demisie. N-aştept s-o faci tu, imbecilule! Merda di uomo che sei (Om de rahat ce eşti)”

Lumea se strânsese ca la circ. Parcă o văd, mică şi firavă cum e, cum gesticula şi ţipa din toţi ţâţânii.

A plecat. I-a lăsat. A ajuns acasă şi m-a sunat.

Am încercat s-o liniştesc, însă n-a fost chip. Ţineam telefonul la un metru de ureche. Încă mai urla.

Ulterior am aflat că bătrânelul a început să plângă şi striga disperat să se întoarcă.

A trecut o lună de-atunci! E tot acolo, însă lucrurile s-au schimbat… oarecum! Telefoanele sună mai des, iar vizitele par că s-au îndesit. Ea îşi vede liniştită de treabă, ca şi până acum, însă mi-a mărturisit că episodul de pe plajă nu-l va uită cât va trăi.

Îi este greu să accepte (ca şi mie, de altfel), că bătrâneţea părinţilor poate fi orice pentru copii, însă nu o prioritate. Nu înaintea… unui câine!



Citiţi şi

Bunica se pregătește să plece…

Femeile nu se simt nici femei pe deplin, dar nici bărbați perfecți nu pot ajunge

„Jesus is my boss. Amen!”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
11,067 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro