Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Promite-mi ceva!

5 July 2018

– Promite-mi ceva!

– Cere-mi orice. Dacă stă în puterea mea, o să fac. Dar nu-mi poți pretinde – dau un exemplu – să fiu Dumnezeu sau să știu dacă plouă mâine.

A râs și m-a privit direct în ochi, redevenind imediat foarte serioasă (sau îngândurată). Am sărutat-o pe păr, cum stătea așa culcată pe pieptul meu și am simțit gust de clipă încinsă și de mătase indiană cu iz exotic. Fusese o seară grea, din acelea în care contează fiecare secundă, fiecare gest, fiecare fracțiune de gând sau de cuvânt, privirea și inflexiunile vocii, apropierea sau teama de atingere, dorința înnebunitoare și masca neutralității abil regizate, seara spectacolului magistral de final de stagiune în care joci rolul astfel încât să rămâi în mintea spectatorilor pentru toată viața. Un singur lucru îmi era clar în toată învălmășeala de gânduri pe care le simțeam făcându-și loc precum călătorii grăbiți să urce în trenul arhiplin, călcându-se în picioare: mă iubea. Atunci da, mă iubea, pentru că acceptase să vină la mine fără ezitare și fără să pună vreo condiție. Îmi ceruse doar să o aștept în fața casei, pentru că – spunea ea – deși sunt sigur că era vorba totuși despre un sentiment de sfială (sau o metodă inteligentă de a evita momentul jenant pentru o femeie de a bate la ușa unui bărbat singur, oricare ar fi fost genul de relație) – întunericul o făcea să se teamă de locul acela necunoscut în care se afla pentru prima (și cred că ultima) oară. Când mi-a spus că se teme de lifturi am râs  și mi-am închipuit că unica șansă de a scăpa de  o asemenea fobie (provenită probabil din vreo experiență nefericită, claustrofobică,  sau dintr-o reminiscență cel mai probabil atavică) ar fi fost să o sărut atunci, pe loc, până la epuizare, având grijă să acționez, până la stația finală (etajul 6), pe ascuns, butonul de pornire/oprire… Am privit-o de câteva ori fugitiv și părea foarte sigură pe ea, așa cum aveam senzația că eu eram cauza acelei liniști, deși stăteam la o distanță – s-o numesc- protocolară. Știam ce se va întâmpla, ne imaginasem, așteptasem momentul acela care se putea materializa în orice secundă a apropierii noastre, dar eram încă prea străini și prea nepregătiți, mă simțeam ca și când am fi fost abia la intrarea în sala de spectacole, căutându-ne locurile și încercând să umplem spațiile goale dintre sufletele noastre cu câteva cuvinte de complezență. Regizori și spectatori ai unei piese de teatru care se scria în timpul reprezentației, ca în drama postmodernă. Îmi plăcea să îi studiez fiecare gest, pentru că ele se conturau în mintea mea într-un tablou unitar, iar fiecare scenă se construia prin senzații acute, diverse prin caracterul lor imprevizibil. Știu că adora ciocolata și vinul roșu, dar nu făcusem nimic pentru a o surprinde, mai mult o servisem dintr-o cutie de bomboane oarecare, ieftine, albite de căldură și o sticlă de vin roșu, dulce, început de ceva vreme și rămas prin frigider. Voiam să vadă că nu premeditasem nimic, că nu aveam decât vagi cunoștințe din plăcerile ei profane, deși vorbisem de multe ori despre ele, mai mult, știind-o pretențioasă, voiam să îi înfrâng orice senzație că mă pregătisem în mod special pentru venirea ei. Nu făcusem nici măcar ordine în apartament, care arăta acum exact ca o locuință de celibatar foarte ocupat. Nu era prima dată și motivul era lesne de înțeles: dragostea respinge orice aranjament, orice prefăcătorie, orice încercare de a părea altceva decât ceea ce ești, ea trebuie să reziste oricăror intemperii, era un pariu cu mine însumi că dacă vreo femeie ajungea să mă iubească ar fi trebuit să mănânce cu mine din aceeași farfurie, să accepte orice gest pe care l-aș fi făcut din dorința de a fi liber, să înțeleagă orice idee a mea oricât ar fi fost de stranie, de injustă sau de prost formulată. Cred în iubirea care nu are nevoie de farduri și de costumații caraghioase, de momente anume sau de spații frumos aranjate, trucate ca niște decoruri din mucava. Cei care se iubesc pot mânca unul din palma celuilalt, fără să se teamă de priviri străine sau să fi rămas tributari unei educații stricte, asta mi se pare mai degrabă o fanfaronadă (deocamdată știu că la o petrecere de gală am servit cu mâna aperitivul, intenționat, și n-a ripostat decât cu o privire în care am simțit mai degrabă prevestirea unui acces de râs, decât mustrare – dar nu-mi era de ajuns, experimentul se cerea continuat, pentru că femeia aceasta pretinsese, nu o dată, că mă iubește. De ce și până unde?).

romantic

Sursă foto: tumblr.com

 – Ei, putem vorbi despre dorința mea?

Față în față, am cedat. Acum vorbeam despre dorința mea și era rândul meu să vorbesc cu voce tare, venită din adâncuri. Am simțit dintr-o dată parfumul ei ușor sălbatic, amestecat cu o liniște bine ascunsă și o dorință înăbușită de prea mult timp, care acum exhala prin toți porii. Mirosea a femeie de foc și a drog, vinul (din care băuse vreo două pahare, chiar dacă citise cu atenție eticheta ieftină și se uitase cu coada ochiului la dopul de plastic) îi făcuse pielea să strălucească și să radieze în culori aprinse, vorbea tare ca să își reprime frământarea, între noi secundele începuseră să explodeze ca niște artificii care se aprindeau în lanț, una de la cealaltă, aerul devenise irespirabil… am cedat instinctului și m-am repezit flămând, cuprinzându-i cu palmele fața, căutându-i gura cu disperarea unui animal sălbatic care simte prada cum îi cedează, încetul cu încetul, sleită de puteri. Primul nostru sărut a fost o avalanșă de senzații atât de puternice, încât nu îmi mai pot aminti nimic din furtuna lui. M-a năucit atât de mult intensitatea, încât pur și simplu nu mai știu decât că aș fi vrut s-o sfâșii în mii de bucăți pe care să le duc la gură ca un sălbatic și să mă hrănesc cu ele, iar sentimentul acela al posesiei și al dăruirii totale m-a făcut să vibrez din toate fibrele ființei mele, care șoptea răzbunător, scăpată de sub tutela oricărei rațiuni ”te doresc, te doresc”… repetam somnambulic și maniacal, de frică să nu pierd clipa aceea în care aș fi fost capabil să îi promit că dacă își dorește viața mea, o are deja în mâinile ei, pentru totdeauna. Aș fi vrut să răcnesc, să eliberez din mine orice urmă omenească de rațiune, de prejudecată, de înlănțuire. Răsuflarea mea pornea de undeva de foarte jos și antrena cu ea, în valuri de căldură, o inconștiență plăcută și lipsită de orice gând. Acum, când îmi amintesc, scot din memorie fragment cu fragment, ca într-un joc de șah în care orice mișcare trebuie prevăzută, controlată, anticipată. Îmi este teamă că n-o să-mi mai rămână nimic decât imagini disparate și simt cum crește în mine teama.

– Putem vorbi serios acum despre promisiunea ta?

Acum puteam vorbi serios despre orice, stăteam îmbrățișați și îi respiram în păr ape de liniște. M-a privit ca un copil care așteaptă vaccinul pentru prima oară, probabil că urma să-mi ceară ceva foarte serios. Am râs în mine, pentru că nu știam când ne vom mai revedea, cel mai probabil niciodată, pentru că nu eram hotărât s-o smulg din realitatea lumii ei, unde era bine ancorată, nu știu ce mă face să cred și acum, definitiv. Mă opreau prejudecățile morale, sociale, o teamă inexplicabilă de necunoscut, de pericole, de catastrofele care mi s-ar fi putut întâmpla. Trebuie să admit că erau mai presus decât iubirea pentru femeia pe care o țineam în brațe, fără să slăbesc câtuși de puțin strânsoarea, de frică să nu se strecoare afară din sufletul meu. Nu puteam admite acum, recunosc – egoist – să mi se întâmple ceva care să mă tragă în jos sau care să îmi prejudicieze imaginea în noua viață din capitală. Voiam să îmi fac un nume și să mă căsătoresc și eu, în plus, ceea ce îmi doresc la nebunie sunt doi copii. O fată și un băiat. De fiecare dată când îmi este dor de ea, mă gândesc la copii. Sunt bulversat, recunosc. I-am făcut semn din ochi că o ascult și s-a îndepărtat puțin de mine, ca să mă poată privi, cerându-mi să fiu atent.

– Să construiești un azil de nebuni la malul mării.

– Sanatoriu adică. Sau, mai bine zis, o clinică. Pentru ce? E mult mai independent și mai eficient un cabinet de psihiatrie. În plus, cum poți să vorbești așa… nu sunt nebuni, ci pur și simplu bolnavi.

– N-ai înțeles, dragul meu.

Are un stil de a pronunța ”dragul meu” care mă face să mă gândesc la senzația pe care ți-o dă amintirea unui tsunami.

– Am căutat o soluție salvatoare pentru o zi în care să ne fie atât de dor unul de celălalt, încât să nu mai putem trăi fără să ne privim, fără să ne atingem, așa ca astă seară. Desigur, știi bine că va trece mult timp, nimeni nu poate prevedea nici dacă va mai veni de altfel acea zi. E perfect posibil să uităm unul de celălalt, tu într-un colț de lume, eu în celălalt, în lumile noastre îndepărtate. Dar totuși, să zicem că facem parte din acea nefericită categorie a celor care se iubesc cu disperare, chiar dacă soarta potrivnică îi aruncă în timpuri și spații vitrege, uneori în vieți diferite, și totuși continuă să se caute, să se găsească, să trăiască aceeași nenorocită dramă a imposibilității de a fi împreună… deși, vezi tu, poate că dacă am fi împreună, am ajunge să ne plictisim unul de celălalt sau chiar să ne disprețuim, pentru că a sta împreună cu cineva un timp îndelungat nu înseamnă decât a sufoca, zi de zi, dragostea de la început. Noi avem ceva mai presus de iubire – iubire au toți – avem dorința, avem patima, avem nebunia (cuvinte scrâșnite, care, spuse de aproape, mi s-au întipărit instantaneu în creier, sfârâind ca urma fierului roșu). Am zis neapărat la malul mării, pentru că o văd, pentru că știu că va fi acolo, știu că o vei face pentru mine. Acolo, între pereții ei, tu-medicul, eu-pacienta, ne vom regăsi, din când în când, drumurile rătăcite și ele vor pierde în ape, despărțindu-le ca în povestea biblică. O să vin aici ca să fim împreună, să inventezi pentru mine tratamente pe care nu le știe nimeni, doar eu și cu tine, pielea mea atingându-se de pielea ta, ochii tăi șlefuindu-mi cu valurile lor albastre stânci ridicate de absența ta în mine și mâinile tale în care să-mi îngrop fața plânsă de tăcerea amintirii tale. Saloanele zugrăvite în culori pastelate (urăsc pereții albi, mă fac să mă simt infinită, odată cu suferința mea) să aibă neapărat ferestre mari, arcuite, care să dea spre plajă, nu știu de ce întotdeauna mi-am închipuit că ești cu mine în răsăriturile și apusurile pe care le trăiam în singurătate. Tu știai și vedeai tot, simțeai fiecare val și ți se încrețea pielea de la sarea lui… Să vii când vrei tu, ca la un pacient obișnuit, și când n-o să mă mai iubești să mă arunci în lume și să mă declari sănătoasă… Iar eu o să te apăr de orice suferință, ștergând orice urmă a mea în tine sau în preajma ta atunci când voi simți că vrei să te îndepărtezi, pentru că eu te voi iubi mereu, chiar dacă tu vei înceta să o faci…

A zâmbit, dar surâsul acesta forțat a coborât în mine lespezile ei de piatră. Liniștea durea ca o rană descoperită pe care sufli cu putere de aproape, întețind arsura. Am strâns-o mai tare în brațe și am inspirat adânc aerul din preajma ei, gândindu-mă la timpul care va urma în absența acestei femei și la nevoia pe care o simțeam de a o păstra întreagă în toate simțurile. O iubeam atunci, am iubit-o vreodată sau a fost pură atracție trupească? Și dacă n-am iubit-o, de ce mai stăruie în mintea mea fiecare cuvânt al ei? Cât timp îmi va lua s-o uit definitiv și, în cele din urmă, chiar vreau s-o uit? De ce îmi ocupă mintea, acum când orice legătură dintre noi s-a șters precum se risipește la mal spuma albită de atâta frământare a valurilor? Și dacă nu vorbim, de ce se aude în noi sufletul gemând în fiecare clipă?

Îmi șterg toate întrebările din minte, derulând pe ecranul calculatorului oferte de terenuri în apropierea mării, visez un sanatoriu cu fereste mari, boltite, prin care să străbată marea, în dimineți albastre.

Guest post by Alexandra

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Un joc al seducției

Era perfectă, indiferent de parfum

Fotografia și citatul zilei – Maria Montessori

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,340 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro