Ptiu! Să nu fii de deochi!

Ana Barton

7 November 2013

Zice-se că femeilor le place până la lichefierea egoului să fie admirate. O fi. Pe mine mă sparie una ca asta, la fel cum păţesc şi cu darurile ori complimentele. Astea din urmă mă stânjenesc teribil, până-ntr-acolo încât le par oamenilor cumva nemulţumită. Da’ de unde! Numai că nu ştiu niciodată cum să le iau, aşa că, în ce priveşte complimentele, încerc să-i conving pe expeditori că li se pare, iar cadourile mă tot autoeduc de-o viaţă să le primesc cu entuziasm, însă nu mi-a ieşit niciodată până acum. Treaba e că am sentimentul că nu le merit nici pe unele, nici pe altele şi de-acolo mi se trage vidul de reacţie.

Ies eu în postdimineaţa asta şi mă duc spre Piaţa Amzei. În pas alert, c-aveam o treabă la o bancă, başca o incursiune între două butoaie cu must proaspăt. Înfipsesem cu multă determinare unghiile la plecarea de-acasă în partea de sus a dresurilor şi născusem trei găuri mari şi-nfometate pe care le rezolvasem c-o juma’ de sticluţă de ojă nude. În rest, în pas grăbit, simţeam alunecarea neprincipială a ciorapilor lipsiţi de integritate, că despre loialitate n-a mai putut fi vorba.

Gat rapid cu banca, mustul, ba chiar şi-un coş cu flori, mere, frunze şi măceşe, şi m-apuc hotărâtă de drumul de întoarcere. Acu’, să vă spun cum arăt, că-i musai. Întâi de toate, crengi în cap, cum zice fie-mea, adică păr frământat cozonăceşte după ce în prealabil a fost asediat cu spumă. Am în picioare nişte pantofi bruni care-ar fi trebuit să fie Mary Janes, dacă nu s-ar fi răzgândit designerul şi n-ar fi cotit-o spre mătuşă-fată-bătrână style. O fustă bej, de velur, lungă până-n buza gleznei, cu oarece probleme în susul ei, că văzui într-o vitrină un profil de şold de femeie zulu, mai degrabă decât al meu. Mă rog, dacă se-ncălzeşte prea tare azi, o să scot fusta, că oricum n-ar fi nicio diferenţă.

Apoi, o bluză tot brună, cu fermoar, niţel fronsată, urcată pe gât, însă într-o modalitate indecisă. Un sacou de-o culoare fără nume, ceva înspre şobolan la pubertate, dar cu nişte cusături cvasicontrast, şi-o eşarfă cu un melanj de tonuri de pământ. O minune, ce să mai. Bună să mă duci în inspecţie pe Şoseaua Căţelu. Altfel, fermecătoare, că nu vă spusei nimic de chip. În afara cuibului de ramuri ce ţine loc de păr, am cele şapte riduri transversale, obstinate şi adânci, pe frunte, marca mea, cred, două cearcăne lungi şi oblice, care coboară mult sub bărbie şi mă gândesc c-au aflat obstacol insurmontabil numai în sutienul cu burete, că altfel aş fi fost prima femeie cu cearcăne ombilicale, o expresie răvăşită şi speriată, de parcă m-aş feri de mine antipersonal, şi-un mers de jandarm fost atlet de performanţă, actualmente terifiat de proxima ieşire la pensie pentru limita de vârstă.

Şi-aşa o frumuseţe de femeie scosei eu pe bulivar. Nu v-am spus, însă eu sunt întotdeauna atentă la oamenii cărora le place cum arăt, la cei care n-au râs, n-au mâncat, n-au dansat şi n-au lucrat cu mine. Că pe ăştia îi înţeleg, deh, se obişnuieşte omul în viaţă cu tot felul de ciudăţenii, darămite cu de-alea inofensive, ca mine. Dar pe ăia care mă văd şi le place ce văd nu-i înţeleg în ruptul capului. Îi consider bizari şi-i privesc, la rându-mi, cu luare-aminte, gândindu-mă ce naiba-i atât de tulburat în minţile şi-n inimile lor încât li se pare c-ar fi ceva interesant în înfăţişarea mea. Care, mai mereu, e una ieşită din comun, însă, mai niciodată, în sensul bun al expresiei.

Şi-acum, apoteoza. Pe stradă, din faţă, venea un domn înalt, grizonant, bine legat, cu ochelari de soare. S-a uitat făţiş la mine cu câţiva paşi înainte de a ne întâlni, iar când s-a produs apropierea maximă, şi-a aplecat uşurel capul şi-a spus, tare şi apăsat: „Ptiu! Să nu fii de deochi!“. Ei, bine, aşa un compliment n-am mai primit de la străini încă de când eram copil. Şi cum domnul nu cred să fi avut mai mult de cincizeci de ani, am simţit o uşoară melancolie paternalistă în replica domniei sale, chestiune care m-a făcut să mă simt iar mică şi cu oarecare potenţial de a mă normaliza, măcar pe alocurile aparente, pe parcursul care mi-a mai rămas de mers, de trăit şi de perspectivat. Acum, să mă iertaţi, mă duc să beau un ceai de rehidratare a girusurilor. În rest, promit cu mâna pe inimă să nu mă deochi pân’ deseară, aşa că-nchid şi fereastra, să nu mă vadă guguştiucii.



Citiţi şi

Femeile bune trebuie luate de lângă idioții care nu le merită

Femeile din Palestina

Nu, honey, f*te-o pe mă-ta, block și adio!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,304 views

Your tuppence

  1. Cata Mustata / 7 November 2013 20:26

    Super!

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. Mihai Maxim / 7 November 2013 17:51

    Dar ce nevoie am eu, de exmplu, să privesc spre puținătate hainelor domniei tale, sublimă pictoriță de peisaj verbal? Tu ești o artistă desăvârșită și la fel ca Frans Halls, dacă te bucuri de viață și de lume, e musai ca tot universul să se bucure odată cu tine. Hainele fiind și ele o parte a acestei bucurii, într-o expresie unică, aparent ezoterică, pe care novicii nu știu să o interpreteze. Iar domnul grizonat era un mare novice, nu-i fie de deochi.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
    • Ana / 7 November 2013 18:17

      Dară hainele mele, Mihai, nu-s astăzi deloc puţine, păcatele mele, ba chiar multe, lungi şi zălude. 🙂

      Thumb up 0 Thumb down 0
      Reply
      • Mihai Maxim / 7 November 2013 18:31

        Frans Halls, celebrul pictor flamand, un nonconformist sadea, a fost invitat într-una din zile de mai bogatul său frate, negustor prosper, să se alăture prietenilor și rudelor apropiate la un ospăț dat în cinstea nu știu cărui eveniment.
        Bun. Zis și făcut. Pictorul nostru, bucuros nevoie mare, acceptă invitația lui frac-su și mi se duce îmbrăcat în straie de sărbătoare pe care pictează meșterește niște maci mari și roșii, de mai toată frumusețea. Lumea admiră fără rezerve năstrușnica adăogire și aduce laude ilustrului pictor. La care, acesta, își trântește blidul cu tocana delicioasă și frumos mirositoare, direct în poală. Asistența uluită îl întreabă de ce a făcut asta, stricând bunătate de haine împodobite așa de măestru? La care, pictorul le răspunde senin că și frumoasele sale țoale trebuie musai să se bucure de așa bucate alese, nu-i așa?!

        Această povestioară trebuie citită într-o cheie în care numai maestrul Motzu Pittiș o putea desluși. Încearcă să îți imaginezi și vezi ce o ieși. Apoi, recită în gând poezia lui Radu Stanca: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta…” cam în aceiași cheie. Să ai o seară minunată!

        Thumb up 1 Thumb down 0
        Reply
  3. Ana / 7 November 2013 14:21

    Da, da, că la soare se putea bietul uita, da’ la… :))))))

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  4. Manuella / 7 November 2013 14:12

    Buun.
    Să ne întoarcem dară la poza iubitului …
    Domnul grizonat a ştiut să vadă dincolo de tot.
    De aia purta ochelari de soare!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro