Punctul de strajă al copilăriei

Catchy

1 April 2016

Ai mei aveau o casă în comuna Margina, în Banat. Aşezată exact pe locul unde se bifurcă două drumuri, cel principal – şoseaua, şi străduţa care ducea mai departe spre Margina şi Făget. Această aşezare o făcea să arate ca un punct de strajă, casa se vedea chiar şi din trenul personal care trecea pe acolo.

Îmi amintesc că în camera mare aveam mobilă de culoare roz! Nu aş putea preciza din ce lemn anume, ştiu însă sigur că era masivă şi foarte frumoasă. O văd şi acum în faţa ochilor, un roz pal, nu strident, o nuanţă care în ziua de azi are diverse nume sofisticate în lumea anticarilor şi a specialiştilor. Două bufete cu vitrină, un dulap de perete, o masă care se putea prelungi până la opt persoane, cu opt scaune. Aveam ceea ce se numeşte acum „bucătărie deschisă”, adică bucătăria se învecina cu camera mare. Şi în bucătărie se putea sta comod la masă.  Bunica gătea pe un „chementz” emailat, de marcă germană, o combinaţie de aragaz cu cinci ochiuri şi două cuptoare dedesubt . Această magnifică instalaţie avea tot felul de uşiţe pe unde se scotea cenuşa, deoarece funcţiona cu foc de lemne, nu pe gaz.

Casa avea doar un nivel, dar multe camere, spaţioase şi pline de unghere minunate pe care le descopeream la tot pasul.

Mă culcau  într-unul din dormitoare, într-un  pat foarte înalt, înfăţat cu saltea, perne şi dună din puf. Duna, deşi groasă, era aşa de uşoară, încât pe frig ţinea de cald, iar pe călduri ţinea răcoare! De altfel, am petrecut acolo doar timpuri de vară, calităţile dunei pe timp de iarnă le-am descoperit mai târziu.

casa la tara

Abia aşteptam să sar dimineaţa din pat, mândră de acrobaţia făcută fără ajutor. Fugeam la sala de baie unde mă spălam pe dinţi, pe mâini şi pe faţă,cu apă proaspătă din cana de porţelan pusă pe măsuţa de toaletă. Mă grăbeam   să mă aşez la masa roz din sufragerie şi să mă înfrupt din cacaua cu lapte, care mi se oferea, aburindă, într-o ceaşcă mare. Rupeam bucăţi din pâinea de casă şi le înmuiam în ciocolata fierbinte.

Casa avea şi o grădină cu livadă, cam cu de toate. Straturi de căpşuni, zmeură, afine, mure, apoi roşii, cartofi şi alte legume despre care nu-mi amintesc decât nişte vrejuri pe pământ. Or fi fost dovlecei şi vinete. Cu cartofii avea bunicul mereu probleme, căci gândacii de Colorado îi cam distrugeau. Bunicul se sfătuia cu vecinii şi consătenii care aveau grădini ca şi noi. Încercau, rând pe rând, diverse mijloace pentru a scăpa de plagă. Era o luptă continuă. Trebuiau să fie atenţi la ce foloseau pentru a combate gândacii, pentru că anumite substanţe puteau fi dăunătoare sau chiar otrăvitoare, chiar  şi pentru oameni.

Mai aveam şi  pomi fructiferi. Caişi, cireşi, vişini, meri şi peri. Spre sfârşitul lui august, cădeau perele coapte din pomi fără a fi culese. Aveau un gust minunat, de parcă s-ar fi oferit să ne prelungească dulceaţa verii, în pragul toamnei. Cădeau şi fructele verii pe jos, în iarbă… erau mai micuţe, le simţeam sub tălpi când mă jucam desculţă prin grădină. Dar, în afară de cele câteva mucegăite sau distruse, nu se irosea nimic. Cămările casei gemeau de siropuri, compoturi şi marmelade, pregătite şi puse cu grijă la borcan.

Petreceam acolo verile, pe când aveam vreo doi-trei ani.

Bunica obişnuia să mă îmbăieze în aer liber, într-o copaie din tablă. Aduna apa ploilor de vară, nepoluate pe atunci, şi o lăsa să se încălzească la soare în timpul zilei. Spre seară, apa era destul de caldă pentru mine. Rareori, dacă era nevoie, mai încălzea bunica o oală pe chementz ca să o toarne peste apa mea de baie, dar, de obicei, temperatura era numai bună. Mă spăla în răspăr cu un burete autentic – din acela care fusese viu cândva – şi cu săpun de casă. La ora aceea, spre asfinţit, trecea Mocăniţa prin faţa casei. Un trenuleţ  în miniatură, cu doar câteva vagoane care cară cărbunii de pe deal la fabrica de oţet. Cel mai mult îmi plăcea locomotiva care scotea fum şi avea roţile roşii ca focul, strălucitoare sub vopseaua proaspătă. Tot aerul din zonă se îmbiba cu mirosul de oţet. Nu ştiu să se fi plâns cineva. Era normal, aparţinea ţinutului. Iar Mocăniţa era vedeta de necontestat a copiilor, cu şuieratul ei şi mersul molcom, pe care un atlet din ziua de azi l-ar fi învins, fără îndoială.

Ceva mai încolo, pe la 6-7 ani, m-am împrietenit cu Marianne, o nemţoaică de vârsta mea care locuia la câteva case de noi. Când ni se dădea voie de acasă, mergeam să ne jucăm pe malul Begheului, un mic afluent al Begăi. Pârâul nu era adânc, dar noi, neştiind încă să înotăm, ne aventuram doar la mal, în apa până la genunchi. Pietrele de pe fund erau alunecoase şi ne înţepau la tălpi. Mai cădeam şi-n fund. Râzând, ne împroşcam cu apă şi fugeam cât puteam de repede înapoi.

Printre prietenii bunicilor se număra şi familia Foeldeshy. Un cuplu în vârstă, fără copii. Plimbarea făcută, cu bunica de mână, până la ei, îmi părea aidoma unui basm. Traversam şoseaua principală, apoi o luam pe nişte poteci străjuite de ierburi înalte şi flori de câmp. La un moment dat, se ivea din nimic o portiţă, la dreapta şi, deschizând-o, eram deja la ei. Aveau o casă impresionantă, mare, cu etaj, deşi nu-mi amintesc să fi fost vreodată înăuntru. Noi stăteam întotdeauna în grădină, la umbra unui stejar colosal. Aerul era înmiresmat, păsările cîntau şi Mocăniţa fluiera cu glasul ei naiv, în drum spre fabrica de oţet.

Discuţiile maturilor nu mă interesau, eram cufundată în gândurile mele. Mă înfruptam, cu câteva degete, din prăjitura cu vişine sau caise, proaspăt făcută, sorbeam din limonada rece şi mă simţeam bine. M-am simţit mereu bine în prezenţa celor mai bătrâni. Chiar mai bine decât în prezenţa celor de vârsta mea.

La o altă vizită ştiu că atât bunica, cât şi domnul Foeldeshy erau mai gravi ca de obicei. Vorbeau în şoaptă, pe un ton mai jos decât cel normal.

– Unde este doamna Foeldeshy? am întrebat spontan. Nu eram învăţată să vorbesc neîntrebată, dar îmi lipsea chipul blajin, încununat de bucle cărunte, cu care mă obişnuisem.

Dl. Foeldeshy îşi înalţă faţa emaciată spre cer şi, cu o mişcare a bărbiei, mă privi în ochi, fără cuvinte.

Mi-am sucit gâtul cât am putut şi am privit şi eu în sus. Vedeam ramurile imense ale stejarului şi mă întrebăm cum de a reuşit doamna să se caţere până acolo şi oare de ce nu coboară să stea cu noi, ca de obicei. Dar n-am reuşit să o văd printre frunze.

După mult timp, am înţeles unde se căţărase.

Casa şi livada le-a vândut bunicul unui pantofar localnic. Nu ştiu nimic despre soarta mobilei roz, după care mă doare sufletul şi azi. O fi fost dată pe nimic, la fel ca restul, în grabă. Pentru că ne-am mutat la Bucureşti, unde am studiat şi am făcut carieră.

Am trecut acum vreo 15 ani prin Margina, având nişte treburi la primărie legate de pământ. Am revăzut casa. Arăta exact la fel cum mi-o amintesc. Nu am apucat să intru să o văd pe dinăuntru şi nici nu ştiu dacă pantofarul încă stă acolo.

 Guest post by Lavender’s Blue



Citiţi şi

Sfârșitul copilăriei – IT

M-a sunat Zelda

Copilul care a refuzat să crească

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
884 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro