Putem salva poporul cu televizorul?

Rodica Culcer

16 May 2017

rodica culcerMărturisesc că, atunci când îi aud pe unii de pe la noi plângându-se de fake news și de epoca post-adevăr, mă umflă râsul. Să fim serioși, la noi se practică știrile false, sau deformate, de la începutul epocii post-comuniste, iar de post-adevăr chiar nu are rost să vorbim, căci ar fi trebuit să fi trecut mai întâi prin adevăr, ceea ce nu încă s-a întâmplat. Și nu s-a întâmplat pentru că mass media la noi, în special televiziunile, au toate tarele clasei politice, căreia îi sunt de altfel aservite, direct sau prin moguli interpuși. Nu neg că există știri corecte, dar organizațiile media care le produc au o vizibilitate redusă, spațiul mediatic fiind dominat de câteva televiziuni cu agendă politică bine definită. Există și ceva jurnalism de investigație, dar depinde de colaborări externe, deci nu poate fi perfect autonom. Dar ne bucurăm și așa, că altfel nu aflam de românii din Panama Papers. Ei, și dacă am aflat, ce efect a avut acest scandal asupra vieții noastre publice? În lipsa unei opinii publice informate și implicate, un efect minim.

Nu are rost să reiau discuția despre manipularea prin televiziuni, pentru că ea este deja binecunoscută. Ceea ce mi se pare demn de observat este însă că ne-am obișnuit să consumăm ce ne servesc televiziunile zise de știri fără să ne gândim la răul pe care îl fac și să cerem o alternativă. Pe undeva, ni s-a indus ideea că o astfel de alternativă nu ar exista, ceea ce este fals. Sigur, nu este o alternativă reală, ci una care se poate construi. Fără ea, nu cred că se va crea vreodată un spațiu public cu adevărat pluralist și democratic. Cu riscul de a vă scandaliza, susțin că această alternativă este constituită din serviciile publice de radio și televiziune, nu așa cum sunt acum, ci cum pot foarte bine să fie, dacă legea care le guvernează activitatea se schimbă și, mai ales, dacă ies de sub tutela guvernului, care a desființat taxa radio-tv doar pentru a le putea controla total. Ca să nu mai vorbim de împovărarea bugetului de stat cu sumele care altădată se încasau din taxă.

Retro-family-watching-TV

Mă aștept ca lumea bună să mă creadă încremenită în trecut, de vreme ce televiziunea publică s-a compromis de atâtea ori prin servilism politic și printr-un management extrem de prost al resurselor. Totuși să ne gândim puțin dacă orice altă televiziune ar putea deveni un reper în spațiul media. Evident că nu, pentru că numai o televiziune publică poate avea prin lege o misiune publică, poate fi controlată de public, și poate difuza programe de știri și dezbateri care nu depind de interesele proprietarilor. Pe scurt, este singura care poate exercita un control asupra clasei politice. Acest potențial uriaș i-a determinat de altfel pe politicieni să o transforme într-o ruină, într-un post irelevant, deși în redacția de știri mai lucrează încă profesioniști mai buni decât la televiziunile de știri.  Dacă vi se pare că fantazez cu privire la potențialul televiziunii publice, pot demonstra că este suficient ca legea 41/1994 să fie schimbată și toate condițiile enumerate mai sus pot deveni realitate.

Este suficient, de pildă, să separi funcția de director general de cea de președinte și poți asigura un control mai eficient asupra managementului. Dacă introduci și reglementări legate de conflictul de interese, chiar dacă aceasta înseamnă eliminarea reprezentanților angajaților din CA, și dacă impui condiții de pregătire profesională în domeniul managerial și administrativ, poți avea un management decent al resurselor. Nu vă scandalizați că propun renunțarea la reprezentanții salariaților. O fac pentru că nu sunt reprezentativi și sunt într-un conflict de interese inevitabil. Pot detalia, poate altădată. Acum vreau doar să atrag atenția că, dacă menții în CA cântăreți, realizatori TV eșuați de la alte posturi și oameni de partid în căutare de sinecuri, dar fără nicio experiență în administrarea unei companii publice, nici nu le poți pretinde competențe și nici nu le vei avea vreodată, deși este vorba de sume mari de bani publici. Dar nu este o fatalitate ca lucrurile să se întâmple cum se întâmplă acum. Totodată, dacă lași CA să administreze și creezi un for de supraveghere editorială, inclusiv din partea cetățenilor, așa cum se întâmplă în alte părți, inclusiv la BBC, atunci echilibrul editorial poate fi asigurat mai ușor. Să nu uităm că SRTV și SRR sunt singurele instituții de media care s-ar putea corecta în funcție de cerințele publicului; nicio televiziune privată nu are aceste obligații, pentru că depinde exclusiv de interesele patronului.

Cum spun, toate ar fi posibile dacă legea s-ar schimba. Dar legea nu se schimbă pentru că nu există voință politică în acest sens. Iar voința politică lipsește pentru că politicienii aflați la putere se gândesc doar la metode de control și influențare a mass media publice, iar cei din opoziție nu sunt în stare să înțeleagă că numai o televiziune publică bine gândită și bine condusă poate prezenta corect realitatea și eventualele soluții, dezvăluind derapajele puterii. Nu există la noi asemenea oameni politici, deci cazul pare închis. O singură dată, în 2005, a existat un proiect de lege decent pentru organizarea și funcționarea SRR și SRTV, redactat de Raluca Turcan, dar  a căzut la vot, deși majoritatea era asigurată de Alianța D.A. Totuși, întreb, cum se poate influența și educa mentalul colectiv dacă nu există o televiziune și un radio care să aibe această misiune? Intrăm într-un cerc vicios din care nu putem ieși și suntem condamnați să rămânem prizonierii mogulilor și ai politicienilor – ca Dan Voiculescu, Sebastian Ghiță sau Elena Udrea, adică unul și unul, adevărate modele de moralitate publică! Cum să ieși din această situație dacă nu creezi un reper înafara cohortei de televiziuni private? Nu cred că se poate. Și nu-mi spuneți că lumea educată se uită pe net, pentru că 1. televiziunea a rămas principala sursă de informare a românilor și 2. televiziunile sunt prezente cu știri și actualități și pe net, unde își continuă „opera”. Iar site-urile de calitate sunt destul de puține, fiind asociate mai degrabă unor ziare. În plus, nu au prea mulți bani și nu pot finanța jurnalismul autonom.

Dar dacă politicienii nu vor renunța niciodată la un mijloc de control asupra imbecilizării și derutării populației, atunci de ce nu se mișcă societatea civilă? Răspunsul meu, care riscă să supere, este că nici organizațiile civice nu înțeleg importanța echilibrării spațiului mediatic și se mulțumesc cu ceea ce există, fără să înțeleagă că eventuala simpatie pe care le-o arată – când și dacă le-o arată – o televiziune de știri nu este întemeiată pe valori civice și pe principii deontologice, ci pe interese conjuncturale. Ca atare, ea apare și dispare la un simplu telefon al patronului. Avem, desigur pe undeva, prin cotloanele societății civile niște ONG-uri care se ocupă de media. Din păcate, nu fac nimic pentru asanarea spațiului mediatic și nici pentru crearea unui pol alternativ de informare și educare a publicului. În privința organizațiilor civice apărute recent, cu prilejul protestelor din februarie, ele nu au ajuns la maturitate și dau dovadă încă de un soi de idealism, care poate ușor să se confunde cu amatorismul. În tot cazul, nici una nu abordează problemele profunde ale sistemului politic, ale administrației și ale societății în ansamblu. Sunt mai degrabă reactive, ceea ce este firesc, dar, în lipsa unei construcții civice mai temeinice, cu o viziune reformatoare mai amplă, vor rămâne doar parțial relevante și pot fi chiar  manipulate la un moment dat. Am mai spus-o și o voi repeta, doar-doar mă aude cineva…

Ajungem la concluzia neplăcută că, în lipsa unei inițiative pentru asanarea scenei mediatice și pentru crearea unei alternative la televiziunile de tipul Ghiță, Voiculescu și Udrea, nu ne rămâne decât să ne plângem neputința de a reforma România și de a o scoate din starea de înapoiere în care o țin guvernanții. Cu alte cuvinte, ne vom mulțumi să eșuăm în misiunea noastră de cetățeni pe care istoria i-a chemat să reconstruiască o țară ruinată de ceea ce Vladimir Tismăneanu a numit corect una din manifestările diavolului în istorie, adică de comunism. Nostalgici, putiniști mascați și stângiști cu ochelari de cal, nu aveți decât să vă revoltați – faptele sunt cele pe care le vede toată lumea.

Nu scriu întâmplător despre importanța informației pentru construcția civică și politică. Democrația reală se face cu oameni informați, cu cetățeni responsabili care știu ce fac și ce aleg. Problema s-a pus destul de acut în ultimii ani și în democrațiile avansate, erodate de corectitudinea politică și trufia stângii liberale, care pretinde că știe ea mai bine decât cetățeanul de rând ce trebuie făcut, și atacate de o internațională populistă fără scrupule, ale cărei sfori le trage, cu zâmbetul pe buze Vladimir Putin. Sigur că și politicienii au o mare vină pentru o guvernare care nu a răspuns problemelor electoratului, dar soluția, așa cum apare din scrierile politologilor și istoricilor implicați, este implicarea cetățeanului, iar implicarea înseamnă informare, investigare, gândire critică. Școala nu le încurajează, dar asta nu înseamnă că nu putem încerca și pe cont propriu.

În primăvara acestui an, Timothy Snyder, profesor de istorie la Yale, care a scris mult despre similitudinea dintre comunism și fascism, a publicat o carte intitulată Despre Tiranie. Douăzeci de lecții ale secolului XX. Dintre aceste lecții, menite să blocheze tentativele politicienilor de a instaura tirania în locul democrației, amintesc două și le rezum: 1. investigați, nu decideți până nu aflați cum stau lucrurile; susțineți jurnalismul independent abonându-vă la ziare, 2. căutați  faptele și bazați-vă pe adevăr, căci nimic nu rezistă fără această fundație.

De ce nu am încerca și noi să punem în practică aceste lecții și să devenim actori activi ai propriei noastre istorii? Până la urmă, dacă ne informăm și ne implicăm, dacă ne impunem standardele de calitate și profesionalism de care avem nevoie, poate că putem salva poporul cu ziarele, cu netul și chiar cu nenorocitul acela de televizor!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

O șansă pentru rezistență – Denial

Țoapa și bizonul din trafic

De ce n-a fost să fii cine voiai să fii?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,333 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro