Radu Afrim: “Mediocritatea forează cu motoarele la maximum”

Diana Evantia Barca

23 April 2012

“E plictisitor să te tot cunoşti până la adânci bătrâneţi… mai bine faci integrame”, spune Radu Afrim, care revede uneori, fără prea mult chef de analiză, o copilărie “destul de coerentă, printre blocuri cu patru etaje şi vacanţe la sat, în carul cu fân. O copilărie în trecere de pe asfaltul călduţ al comunismului şaptezecist, pe iarba colectivizată”. Abia mai târziu a căpătat gustul pentru un nonconformism care avea să contrarieze uneori critica, deci observaţia sa că lumea ar fi luat-o razna trebuie înţeleasă exact pe dos. “Lumea a luat-o razna pentru că s-a cuminţit. Asta înţeleg eu prin dereglarea ei. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Nu sunt dotat cu instrumentele necesare pentru a înţelege domesticirea umanităţii. Nu sunt setat pentru asta”, spune el. Este din ce în ce mai liber, are mai multe întrebări decât răspunsuri şi ascultă chestii ciudate într-o vreme nu foarte prielnică pentru urechile fine. John Mauss, Tim Hecker, Bibio. Alături de Silviu Purcărete sau Horaţiu Mălăele, Radu Afrim este unul dintre regizorii invitaţi anul acesta să monteze o piesă la Teatrul Naţional din Bucureşti, în cadrul integralei Caragiale, un program care va marca 100 de ani de la moartea dramaturgului. “Va fi un remix după «Năpasta». Acolo e o idee modernă, de aia am acceptat-o”, spune regizorul. Oricum nu s-ar fi aşteptat nimeni la o viziune clasică de la un artist obişnuit să provoace. Într-un interviu pentru Club Diverta, Radu Afrim vorbeşte despre câteva amintiri fără pretenţii de analiză, despre proiecte şi despre succesul debutului său, anul trecut, la renumitul teatru Cuvillies din München, cu piesa “Când ploaia se va sfârşi”.

Diana Evantia Barca: Spuneaţi, nu demult, că procesul de autocunoaştere este mai degrabă o ocupaţie de adolescenţă, deşi admiteţi că vă sondaţi propria copilărie pentru a găsi răspunsurile pe care să le speculaţi apoi în opera de maturitate, în teatru.

Radu Afrim: Da, e plictisitor să te tot cunoşti până la adânci bătrâneţi… mai bine faci integrame. (N-am făcut în viaţa mea nicio integramă jur!). Tripurile înspre copilărie nu ţin de zona (auto)cunoaşterii. Sunt cu totul altceva. Şi, odată ajuns acolo, nu încerc să-mi pun întrebări pe care nu mi le-am pus la vremea respectivă. Oricum nu m-aş putea ridica la înălţimea întrebărilor copilăriei. Aşa că pun în funcţiune alte simţuri pe durata călătoriilor. Spectacolele mele mai recente vin cu anumite semne, cărora nu mă simt obligat să le găsesc justificări. Publicul care intră în trip se bucură de ele, criticii mai puţin … nu le dau şansa asta.

 DEB: Lars Von Trier, pe care îl admiraţi, face un adevărat marketing pe o şubrezenie emoţională, ale cărei rădăcini trebuie căutate, spune el, într-o relaţie ciudată cu o mamă iresponsabilă. Ne puteţi spune o poveste din copilăria dvs care să aibă importanţă definitorie în ceea ce sunteţi acum?

RA: Mda… copilăria artiştilor nordici trebuie că e specială. A mea, pe bune, a fost destul de coerentă, printre blocuri cu patru etaje şi vacanţe la sat, în carul cu fân… de pe asfaltul călduţ al comunismului şaptezecist, pe iarba colectivizată. Însă pe cine interesa asta? Pe mine unul, nu. Dacă aş şti “ce’’ sunt acum, poate aş găsi o poveste bună de psihanalizat. Dar cum am încetat demult să mă întreb cine mai sunt eu, mi-e greu să găsesc ceva fără să fiu penibil. Sunt, însă, unele lucruri pe care le ţin pentru mine. E foarte periculos să te întorci “acolo” fără să fie absolut necesar. Iar acum nu e. Şi, dacă vreodată m-aş afla pe divanul vreunul psihanalist şi el ar detecta în copilăria mea câteva semne esenţiale pentru devenirea mea, l-aş întreba: ’’Acum, că ştiu asta, pot să mă înscriu la şcoala de şoferi?’’.

DEB: Spuneţi că aţi putea număra pe degetele de la o mână artiştii români pe care-i ascultaţi (aş fi curioasă care sunt ei), dar mai interesant ar fi de ştiut care sunt “genurile greu clasabile” care v-au atras atenţia. O mică aventură muzicală “marca Afrim”?

RA: Ce ascult eu acum? Wow… păi săptămâna asta am pe urechi în drumul spre teatru cam aşa… John Mauss, Keep Shelly in Athens, Nicolas Jaar, ultimul Plaid, Tim Hecker, Bibio, Balam Acab. Dintre români, ascult artiştii cu care şi colaborez (Vlaicu Golcea@Friends – acum un an am şi înregistrat 4 piese cu Vlaicu, ceva remixuri după Anton Pan, Ada Milea etc.) şi multă muzică de arhivă. Sunt câţiva artişti originali şi total necunoscuţi pe care îi ascultă cei cu urechi fine. Nu e momentul cel mai bun pentru sunete. La noi. Însă ce să facem? Căutăm, ne documentăm, nu putem asculta ce ni se oferă la posturile de radio. Se produce multă muzică excelentă în lume. Zilele astea, că tot am fost la München, mi-am propus să trec pe la ECM (casa de discuri care mi-a dat, cred, cele mai multe orgasme). Ce o să ascult mereu? Kate Bush, Cocteau Twins, Joni Mitchell şi, evident, Abba!

 DEB: Sunteţi din ce în ce mai liber. Oare puteţi povesti contextul acestei deveniri? La ce aţi renunţat pentru a deveni liber? Ce pierzi, ce câştigi?

RA: Ai senzaţia că ai în faţă vreun Dan Puric sau ce?! Eu sunt un om fără răspunsuri. Eu am întrebări. Pe care le pun sau nu. Şi atunci când le pun, nu e pentru că aş vrea neapărat să aflu vreun răspuns. Le pun ca să se întrebe şi alţii. Asta fac eu cu spectacolele, de pildă. Pot să-ţi spun, însă, că nu eu mi-am propus să fiu un om liber interior. Se întâmplă să fiu aşa. Cert e că nu pierzi nimic atunci când mergi la scăldat în apele (tulburi) ale libertăţii. Cel mult ceasul scump de la mână. E de preferat să-l laşi în grija cuiva rămas pe mal.

DEB: O producţie mare, la München, la Residenztheater… pe un text australian… Cum aţi ajuns parte în acest proiect? Ce relaţie aveţi cu spaţiul german în general? Ce cultură ar fi cea mai apropiată de ceea ce simţiţi dvs ca familiar?

RA: E un text greu, ca o problemă de algebră superioară, nemţii l-au ales pentru mine. Noul director de la Residenz mi-a văzut, acum nişte ani, “Trei surori” în Finlanda şi a pus oamenii să mă caute, ei m-au găsit, între timp mi-au văzut ceva spectacole recente şi au decis că intru în lista de regizori “nebuni” ai Europei cu care el îşi începe mandatul. După mine începe Pippo del Bono, a fost Castorf. Piesa se întinde din 1956 până în 2036. Aveam chef de o gură de profesionalism nemţesc pentru două luni. Şi să nu mai aud zilnic cuvântul “criză“. De la actriţa crizată, până la societatea în criză. A se citi colaps. Relaţia mea cu spaţiul german se reducea la filmele nemţeşti (multe şi bune), la artele vizuale care-mi sunt familiare, cele câteva piese de teatru pe care le ştiu, cărţile mari pe care le-am studiat la filo. Şi muzica electronică uriaşă pe care au inventat-o. Mai bine mă simţeam în cultura francezilor, pentru ca am terminat filo la franceză. Aş vrea să mă simt cel mai aproape de cultura Africii Centrale. Cred.

 DEB: Şi spaţiul danez pare să fie pe gustul dvs, judec asta nu numai pentru că aveţi gusturi asemănătoare cu Von Trier pentru anumite texte, dar chiar lucraţi (oare pentru a câta oară?) pe un text danez. Chiar îmi spuneaţi în primăvară că danezii au umor. Cum aţi descrie fascinaţia daneză dincolo de ceea ce ni se pare ca ştim fiecare despre Hamlet sau Hans Christian Andersen? Ce se întâmplă cu spaţiul latin la care se presupune că aţi fi programat să vibraţi?

RA: Lucrez în capul meu de câţiva ani la un proiect după “lebedele” lui Andersen. De bună seamă nu se va putea juca la Ţăndarică. Piesa de la Odeon e bestială. Actorii s-au îndrăgostit de ea de la prima vedere. Şi tu ştii cum e, actorii au mereu câte ceva de comentat referitor la dramaturgia contemporană. Asta din cauză că nu prea (o) citesc. Sunt nişte roluri demenţiale acolo, e la fel de bun ca “Mai întâi te naşti”. E zona de text care mă interesează acum. Nu explicit socială, nu hiperrealistă şi nicidecum tezistă. M-am asigurat că sunt în România în acest moment câţiva artişti tineri, care fac teatru social (mai din necesitate, mai din snobăreală) aşa că îmi permit pentru un timp luxul de a construi lumi care ocolesc cu eleganţă mizeria societăţii noastre care, oricum, se repetă. Câteva exerciţii de distanţare nu o să-mi strice. Deşi parcă văd că nu mă ţine… Tot pe linia vag suprarealistă voi lucra după aceea la nemţi, în Timişoara. Estetici care par a nu funcţiona cu isteria socială de la noi. Însă e o plăcere să te pişi în contra vântului. Şi, oricum, blugii se spală uşor.

DEB: Obişnuiaţi să mergeţi pe linia subţire dintre senzualitate şi pornografie, ca să citez un articol despre arta (neo?)post-romantică pe care l-am tradus recent. Lumea s-a mirat, a comentat şi au trecut vreo 11 ani din cariera dvs. Unde aţi ajuns între timp? Deşi respingeţi ideea de analiză, chiar dvs o faceţi, la fiecare declaraţie, spunând, de pildă, că în zona sexualităţii, de asemenea, există multe răspunsuri legate de o proastă relaţionare cu lumea. Credeţi asta?

RA: Aş vrea să virez mai mult înspre porn. (Afrim râde). Mi-aş putea cumpăra pentru casă parchetul pe care mi-l doresc. Unde am ajuns cu munca mea? He he… Aş vrea să cred că deep arte, însă tot apare câte o idioată care-mi zice că bat pasul pe loc. Şi eu mă tot gândesc câţi ani a ţinut perioada albastră a lui Picasso şi zic că nu stau rău. Decadenţa pornografiei i-a atras mereu pe artiştii cu mutrele cele mai serioase din lume. Nu e cazul meu. În Germania nu mai e nicio problemă cu dezbrăcatul şi sexualizatul pe scenă. La noi apar d-ăştia plictisiţi de nud. Care zic ‘’iar???’’. Explică-mi şi mie cât de puţin rafinat poţi să fii să găseşti repetitiv corpul uman? Cât de neumblat pe la şcoala ochiului? Sau cât de atrofiat? Evident, poţi avea probleme cu propriul trup, dar încerci să ţi le rezolvi cu decenţă. Sau, dacă nu le poţi rezolva, te resemnezi cu aceeaşi decenţă. Nu există două ipostaze identice ale aceluiaşi nud. Există lumini şi zeci de stări pe care un trup le poate absorbi din spaţiu. Dar câţi critici de teatru din România au ochi? Ţi-i număr pe degetele de la un picior. Spectatorii sunt mai educaţi. De multe ori. Experienţa nemţească mă va elibera şi mai mult. Sunt foarte mulţumit din partea asta. Lumea e foarte troglodită, mai ales prin unele teatre bucureştene. Adevăratul prost gust traversează pe roşu şi nu ia amendă. Însă un nud care emană sexualitate e călcat de maşina poliţiei teatrale tocmai când traversează pe verde. Astea sunt momentele în care mă bucur ca un cretin că ştiu să fac fotografii. În felul meu.

DEB: Îmi spuneaţi că, deşi nu aveţi televizor, puteţi intui uşor creşterile şi descreşterile lumii contemporane. Simţiţi – aşa cum văd eu la televizor – apropierea unui macaz? Cum ar arăta o analiză intuitivă a lumii în care trăim, făcută de un artist care nu se uită la televizor?

RA: O dată la trei luni tot bag eu un zapping într-unul din hotelurile în care stau. Şi să ştii că citesc presa online. Două, trei titluri. Ştiu care sunt interlopii, care-s beizadelele, care imbecil a mai făcut nuntă mare, care curvă s-a păruit live cu care şi care ministru a dansat până s-a împuţit pe ultima manea şi ştiu că trebuie să lupt pentru Roşia Montană. Dar asta nu mai aflu de la tv… şi nici altele, nu-ţi face iluzii. Cât despre intuiţii, prefer să mă înfrupt din intuiţiile de geniu ale altora, cum ar fi joaca impecabilă a lui Von Trier cu sfârşitul lumii. Lovită de melancolie. Trebuie să ne raportam la planete, nu la televizor.

 DEB: Ce ne puteţi spune despre proiectul de la TNB? Unde trebuie să apari, mai nou, ca să exişti în teatru? Teatre din ţară sau teatre din Bucureşti? Care este diferenţa dintre ele şi cum mai stăm cu “liniştea de vremuri de criză” care ne face să ne ţiuie urechile în teatrul românesc?

RA: M-am băgat pe Caragiale. Însă va fi un remix după “Năpasta”. Acolo e o idee modernă, de aia am acceptat-o. Desigur că e bine ca imagine să ai spectacole în Bucureşti. Dacă se poate unul pe stagiune. Sau unul la două stagiuni. Pentru un artist de genul meu ar fi sinucidere să lucrez doar în Bucureşti. Aici se face teatru de vorbe, pentru că şcoala e una de vorbe. Unii actori sunt foarte buni pe asta. Pe mine mă plictiseşte. Un regizor care debutează sau e în primii ani de lucru e pierdut pentru totdeauna dacă lucrează mult în Bucureşti. Actorii nu-l vor lăsa să-şi construiască lumile lui, nu va întâlni inocenţa mişto a actorilor din alte oraşe şi dăruirea lor. În general regizorii tineri care lucrează doar în Bucureşti fură de la cei câţiva interesanţi care experimentează în provincie. Însă talentul nu se poate fura. Şcoala din Bucureşti e tradiţionalistă, aproape rusofilă (lucru de neînţeles pentru mine), iar studenţii, în lipsa unei culturi solide, iau în serios tot ce li se spune acolo. Apoi, după câţiva ani de întâlniri cu artişti adevăraţi (dacă aceste întâlniri există…) vor vedea că lucrurile stau cam altfel. E un moment în care unii cad în depresie, alţii reuşesc să facă schimbarea benefică unei cariere deştepte. Aceasta selecţie nu e întâmplătoare. E parţial programată dinainte. În altă ordine… Liniştea din vreme de criză e una aparentă de fapt. În subterane lumea se înjură pe ciolan şi mediocritatea forează cu motoarele la maximum. Curând, toate zgomotele astea sinistre vor răzbate deasupra scândurei scenei. Cel mai probabil în timpul unei repetiţii generale cu “Livada de Vişini”.

DEB: PS – Cum va arăta sfârşitul lumii?

Radu Afrim: 😀

Articol apărut în www.clubdiverta.ro, noua revistă de cultură urbană îngrijită de publisherul catchy.ro.



Citiţi şi

6,9 pe scara Richter

Juliette Binoche – “Nu avem scăpare”

Interviu cu Dumnezeu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,296 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro