Răutatea ca plictis

Marius Constantinescu

29 July 2015

Marius ConstantinescuUite aşa stai şi te uiţi pe pereţi, în timp ce căldura ţi se scurge pe spinare. Ai putea să te uiţi pe geam, la televizor sau într-o carte, dar, nu, tu stai şi priveşti alb către alb, iar în spatele ochilor tăi se citeşte aceeaşi non-culoare. Un naiv ar crede că scrutezi în interiorul tău, văzându-te imobil în zen tăcut. De fapt, tu eşti zen la fel cum stă bruma tupilată printre fruze la mijloc de iulie. Ochii tăi, înţepeniţi la exterior, scanează febril, precis, letal la interior. Caută ţinta. Ţinta răutăţii tale gratuite.

Ca om care începe să îmbătrânească, şi cantitatea ideilor mele fixe se măreşte exponenţial. De pildă, nu mă poate strămuta nimeni din gândul că există oameni eminamente buni, al căror aluat e fraged şi înmiresmat, chiar dacă, pe ici, pe colo, mai scapă câte o coajă de nucă în care poţi să-ţi ciobeşti un dinte. Şi cei mai buni dintre noi sunt, totuşi, supuşi aceleiaşi curgeri de sânge prin vene, aceloraşi legături chimice şi electrice la nivel de celule şi aceleiaşi friabilităţi morale care definesc mamiferul om. Dar sunt buni, iar probele contrarii sunt accidente, anomalii, căderi vremelnice de îngeri. Trebuie să se adune multe sau să fie curat devastatoare pentru ca oamenii buni să-şi piardă aripile definitiv.

Într-o proporţie comparabilă, ne întâlnim în viaţă cu oamenii răi prin definiţie, a căror carte de vizită se scrie cu necazul, impasul, eşecul celuilalt, pe care se înalţă edificiul bolnav al propriei personalităţi. Nu zic, când şi când se poticnesc în buturuga vreunui gest frumos, omenos sau caritabil, dar, ca un câine vagabond spălat şi parfumat, fug în prima mocirlă care le confirmă năravul.

Ei, dacă vă imaginaţi că despre unii sau despre alţii îmi propuneam să dezvolt textul acesta, înseamnă cu supralicitaţi calităţile mele de sinteză, generalizare şi elaborare a unei poveşti cu cap şi coadă. Pe mine mă interesează o a treia categorie: plictisiţii. Cum, veţi spune, dar plictisiţi sunt peste tot! Aveţi dreptate. Focalizez mai mult: plictisiţii care, de atâta tândăleală intelectuală, îşi dau seama că singurul proces care îi extrage din existenţa lor caducă este când mor. De grija. Altuia.

Hai să ne imaginăm: stă plictisitul cu ochii pe pereţi într-o frumoasă zi de vară. E nevorbit, că nu prea se înghesuie lumea la uşa lui – asta e o aramă care iese pe faţă cu viteza eczemelor la copii. Nu mulţi îi caută compania. Nu simte nevoia să îşi umple golul interior cu mai nimic. Sălaşurile sufletului s-au scofâlcit şi s-au strâmtat ca nişte găuri sărmane de şoarece. Şi de acolo, din varul ochilor săi pironiţi spre niciunde, nu ţâşneşte (acţiunile lui nu au asemenea detentă), ci se furişează ideea: „azi îmi va căşuna pe X”. De ce X? Cel mai adesea, motivul ne scapă.

194lzecrrprmajpg

Probabil, X o fi marcat cea mai recentă amintire a plictisitului nostru. Sau l-o fi văzut la televizor. Sau i-o fi surprins numele cu coada ochiului pe o copertă de carte. Sau, la fel de plauzibil, diagnosticul se cheamă, deloc academic, „boală pe X”. Uite aşa! Am boală pe el. De ce? Că are două mâini, sprâncene deasupra ochilor, poartă cămăşi în dungi şi mănâncă la prânz. Nu ajunge? Ce, toate bolile au explicaţii? Drept pentru care X, probabil mai ocupat şi cu ochii concentraţi pe subiecte mai colorate decât nişte pereţi de bucătărie, se va trezi cap de afiş într-o poveste care-i scapă. În funcţie de patima plictisitului, un episod sau un serial întreg. X s-ar putea să fie, pe rând sau simultan, prea deştept, dar vulgar, surprinzător de prost, dar agil, fermecător, dar lipsit de etică, agasant de corect, dar searbăd şi acru. Pe principiul – ah, de când aşteptam să scriu asta – „de frumoasă nu-i deşteaptă, da-i urâtă proasta”. Vedeţi Dvs., X poate fi persoana potrivită la locul potrivit, doar că, a naibii treabă, nici locul nu prea e şi nici populat nu-l vedem. X face treabă bună, adică nu face treabă deloc, iar mie mi-ar plăcea şi l-aş aprecia, dar nu pot, frate, nu pot. De ce? Pentru că am boală pe el! Drept care o să fâsâi înspre el nişte fumigene puturoase, impotente şi subliminale, că nici usturoi n-am mâncat, dar duhnesc prin toţi porii… Uite aşa.

X are mai multe opţiuni. Cea mai sănătoasă: îşi vede de ale lui. Cea mai riscantă: porneşte cu plictisitul o polemică în care îi spune, cu subiect şi predicat, că nu e nici scăpărător de inteligenţă, dar nici noaptea minţii, că nu îl dă insolenţa afară din casă, dar nici nu acceptă să i se aşeze cineva în cap, că orice afirmaţie trebuie probată şi tot aşa. Honi soit qui mal y pense. Riscul este de a întreţine un şuvoi inepuizabil de schimburi de replici (pentru că plictisitul nu are, niciodată, argumente, ci doar timp liber). Exemplu:

Plictisitul: X e varză. Huo X!

X: Pe ce vă bazaţi afirmaţia?

Plictisitul: Te-am auzit eu. Eşti varză!

X: Poate că nu m-aţi auzit foarte bine.

Plictisitul: Cine spune, dom’le, că te-am auzit? Nu auzi că te văd?

Şi tot aşa.

În rare ocazii, plictisitul şi X au şanse circumstanţiale să se întâlnească faţă în faţă.

Daţi-mi voie să vă fac cunoştinţă. X… Plictisitul!

Plictisitul: A, Dvs. sunteţi! Mă bucur să vă cunosc. Ştiţi, detest usturoiul.

Citiţi şi

Sex în trei pe malul Mureşului

Nu mai am timp pentru oamenii răi

“Vorbim noi, ciao!” Și au trecut 55 de ani…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,443 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro