Răutatea e bio?

Cristina Stavri

26 February 2014

Cristina StavriSuntem răi, mă. Și de-aia merităm tot ce ni se întâmplă. Dăm răutate, primim răutate. Dăm bunătate, primim răutate și, brusc, ne simțim îndreptățiți să dăm și noi răutate. Pentru că, de fapt, dăm bunătatea aia în speranța că o vom primi înapoi și pândim orice scăpare, orice ocazie să dăm, în mod îndreptățit, înzecit și mult mai precis răutate. Doamne ferește să întoarca cineva obrazul! Aș modifica un pic Biblia. Acum e la modă „Iubește-ți aproapele… dacă-ți iese ceva la afacerea asta”. Și, din păcate, asta ne deosebește de natură. De-asta nu mai putem fi naturali. De-asta ne îmbolnăvim. Nu doar pentru că mâncăm E-uri. Ci pentru că ni s-a urcat emanciparea la cap.

Mi-ar fi plăcut să fiu acolo când a început lumea. Eu pot pricepe că a existat un început, dar absolut nimicul nu-l prea cred. Erau probabil doar pietre și alte „ființe” aşijderea, ființe fără inițiative și vreo dorință de afirmare, care-şi duceau zilele, câte or fi fost ele, liniştite. Totuși, nu pot să nu remarc faptul că atunci când în urma unui fenomen fizic, un obiect interacționează cu altul, nu se aud înjurături. Când o piatră vine la vale, celalaltă piatră se lasă lovită, fără pic de orgoliu. Interacțiunea le doare pe amândouă cumva, dar niciuna nu continuă conflictul. Deci am stabilit că sunt și nonconflictuale. Efemere, voință de a exista, nonconflictuale, mai e ceva? Aș mai zice și destul de pasive la ce se întâmplă în jurul lor.

Și atunci cineva trebuia să ia inițiativa, nu? Să fie mai șmecher. Ei, da, plantele sunt mai șmechere. Ele cresc, fură din pământ, au un soi de mișcare, mai lentă, dar, oricum, nu se compară cu pietrele. Sunt egoiste, țin totul pentru ele (urcă hrana prin tulpină ca și cum ar fi a lor, nu dată de Dumnezeu), unele înțeapă pentru a-și apăra ce e al lor. Așadar, conflictuale. De multe ori n-au loc una de alta, cresc cu intenție una în jurul celeilalte, plantele au inventat crima. Coada rândunicii și rudele ei, mai exact. De la ele a început. Tot efemere, mult mai sensibile decât pietrele, tot cu voință de a exista, dar conflictuale, cu dorința de afirmare (deci clar mai evoluate), și încă destul de pasive la ce se întâmplă în jurul lor sau cu reacții foarte lente. Totuși, o mare parte dintre ele se mulțumesc să nu omoare nimic, ci doar să ia. Asta lipsea, de fapt, un nou regn, al celor care omoară, de la mic la mare, fără excepție.

Și, da, voi fi ironică, următorul pas: animalele. Nu pot trăi prin definiție doar cu minerale și omoară pentru a trăi, zi de zi. Ce omoară? Simplu: plante și alte animale. Că așa e în tenis. Au durata de viață mai mică decât unele plante, voință mai mare de a exista, sunt mult mai conflictuale, cu mari speranțe de afirmare, și deloc pasive la ce se întâmplă. Din ce în ce mai bine, nu? Totuși, prea variate și e neclar cine e liderul. Leul? (Nu fiindcă, odată intrat la apă, crocodilul îi arată cine e șeful.) Crocodilul, în schimb, se teme pe uscat. Dar cine nu se teme nicăieri și a devenit „mare şef de trib” al animalelor? Va spun eu: OMUL. Ete uom, ca să cităm clasicii.

Leu si neom

Omul este cel mai „evoluat”. De efemeritate și egoism n-a scapat, conflictual și mândru de asta, omoară ca orice alt animal, consideră periculoase rasele de posibili extratereștri care ar omorî oameni pentru a mânca, (filmele de tipul Alien sunt un deliciu horror), dar el , omul, extermină rase zilnic, doar pentru a se distra. De mâncat nu mai zicem, aia chiar e scuza supremă (a omorât de foame, săracul) , de parca alienii omorau de sete. Totuși, fizic, omul a ramas depășit de unele animale, ceea ce l-a ambiționat să facă fel de fel de lucruri creative. Cum ar fi steroizii împrumutați de la cal sau armele rapide (gloanțele) care să îi arate leului cine e șeful. Ei, da, omul e deștept rău. Și a inventat și „ființa” supremă . Bomba. Păi, da, bomba e ființa supremă, că ea e cea mai rapidă, omoară cel mai mult, n-are nevoie de nimeni, n-are sentimente, distruge și pietre și plante și animale și oameni, costă mult, e și deșteaptă mai nou, urmărește ținta până o mănâncă de tot. Și, de multe ori, omul, ca orice creator, își scapă copilul de sub control, iar copilașul lui, grăsuț, își face de cap, că doar e deasupra tuturor.

Și mă opresc. Ați prins ideea. Suntem răi. Cu noi, cu ceilalți, cu animalele, cu plantele, cu pietrele. Cu tot. Și ne vom merita soarta, până când nu vom începe să fim buni. Pe degeaba.

Citiţi şi

Trebuie să zbang tung bung

Prietenii mei nu vor să fie cei mai bogați oameni din cimitir

Lumea interviurilor pentru job

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,401 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro