Requiem pentru șireturi

Boris Cremene

3 May 2014

Boris CremeneAzi nu mai pot încălța pantofii mei negri bine lustruiți. Pisica lui Philipe, care nu mă are la inimă, mi-a mâncat șireturile. A făcut-o metodic câteva nopți la rând, discret, ca să nu observ. În timp ce pisica care mă are la inimă și care chiar este un pic îndrăgostită, torcea tolănită la picioarele mele, încălzindu-mi tălpile, Babboo, pisica grăsană, se răzbuna prin ronțăirea șireturilor de la pantofii mei unici. Nu că nu aș fi acceptat-o și pe ea să doarmă la picioarele mele. Așa a fost chimia relațiilor noastre de cum am intrat în casă și am pus pe podeaua de lemn geanta mea din piele maronie. Baghira, pisica slabă, s-a băgat imediat între picioarele mele mângâindu-și blana de pantalonii mei raiați, iar Bamboo, grăsana, a rămas pe loc privindu-mă cu dispreț.

“Te rog foarte mult să fii drăguț cu ele“ mi-a zis Philipe la plecare, închizând ușa cu tristețe. La cele câteva întâlniri pe care le-am avut cu el ca să vorbim despre condițiile chiriei mi-a vorbit mai mult despre pisici, de parcă nu închiriam casa lui, ci pisicile. Îmi zicea că pleacă la felina lui iubită din Puerto Rico, de care era despărțit și care tocmai trebuia să nască. Tipul pentru care îl părăsise pe Philipe și al cărui copil urma să-l nască fugise la rândul lui cu o fată de bani gata în Mexico. Acum, Philipe era colacul salvator. Părea un tip atașat mai mult de animale decât de oameni, probabil că o fi având motive lui.

Nu mă dau în vânt după pisici, dar nici nu pot să spun că sunt inamicul lor. Mai degrabă îmi sunt indiferente. La general vorbind, sunt un om cu atitudine, emotiv și destul de pasional, acest sentiment de indiferență însă se manifestă doar în cazul pisicilor. Marea mea pasiune sunt câinii și caii. Nu am avut niciodată un câine din cauza vieții mele nomade, și nici cal, dar totdeauna m-am gândit cu drag anume la aceste două animale domestice.

Apartamentul lui Philipe în care mă mutasem pentru două luni era cu siguranță unul de pisici. Toate ușile aveau la bază, lângă balamaua de jos, încă o ușiță mică prin care, Bamboo și Baghira aveau acces la cele două dormitoare și baie. Vecina mea, o italiancă corpolentă luase partea lui Bamboo chiar din prima dimineață când ne-am întâlnit la micul dejun.

“Hei, salut, ești noul locatar, Philipe mi-a povestit despre tine. Te rog să nu le dai mâncare pisicilor, este responsabilitatea mea. Și să te porți drăguț cu ele” mi-a spus pe un tot oficial și a dispărut pe ușa dormitorului ei cu un castron cu cereale și lapte. Bamboo, pisica grăsană, s-a uitat răutăcios la mine și a urmat-o pe vecina mea corpolentă, strecurânduse prin ușița ei. Aveau un mers destul de asemănător. Am acceptat această realitate și am intrat cu cafeaua și platoul cu fructe în camera mea. În scurt timp prin ușița de pisici de la ușa camerei mele și-a făcut apariția Baghira, pisica slabă. Toată această istorie cu vecina corpolentă și cu aceste două pisici îmi aminteau de unica poveste pe care bunica mi-o spunea în copilărie, “Fata Babei și Fata Moșneagului“. Admiram faptele bune ale fetei moșneagului spre casa Sfintei Duminici și mai ales adoram momentul cu cățelușa pe care ea o pieptăna cu grijă și care la întoarcere i-a dăruit o salbă de aur. Deseori antrenam această faptă îndrăgită pe cățelușa jerpelită, legată de un vișin din curtea casei, și veșnic flămândă a bunicii mele. Momentul de suspans însă era scena când fata ajungea acasă cu lada din care ieșeau herghelii de cai și turme de oi. Mă întrebam cu mare nedumerire cum de au încăput acolo? Visam și eu să-i aduc bunicii intr-o zi o asemena ladă.

Uneori Baghira, care dormea noaptea la picioarele mele, se transforma în fata moșneagului. Își atingea corpul ei cald de tălpile mele reci și îmi cânta cu voce aproape insonoră un cântec de leagăn din copilăria mea. Avea un efect terapeutic, aproape ca masajul chinezesc. Când se lipea de călcâie simțeam un fior de căldură în coloana vertebrală și genunchi, când mă atingea la mijlocul tălpilor, stomacul, rinichii și ficatul respirau într-un ritm comun destul de plăcut, iar când ajungea la degete, camerele inimii mele își deschideau ușile iar căldura fetei îmi mângâia cicatricile. Din dormitorul vecin, prin ușițele pisicilor, răzbăteau două sforăituri, una continuu, iar alta cu întreruperi. Sunau într-o tonalilate armonioasă, de parca ar fi cântat pe două voci. Niciodată nu am putut să disting care este sforăitul pisicii care nu mă are la inimă și care este al vecinii corpolente.

Fata Babei doarme în timp ce Fata Moșneagului îmi încălzește tălpile, glumeam eu de unul singur. Era exact ca în viață, când cineva te îndrăgește pur și simplu, iar altcineva te respinge fără nici un motiv.

Deși alături de pantofii pregătiți pentru concertul de seară, la care eram invitat de blonda din metrou, mai erau ghetele maro proaspăt achiziționate și tenișii cu șireturi mult mai lungi și apetisante, Bamboo a ales anume gingașele șireturi de la pantofii mei negri.

șireturi

Parcă era alături, când, într-o seară, în timp ce turnichetul metroului A scotea un sunet metalic lasându-mă să ies, blonda indiferentă care mereu era în fața mea s-a întors brusc și a zis cu o voce fermă “ Tu ai pantofi negri?” Aș fi zis că am, chiar dacă nu aveam. M-a lăsat să mă apropii să-i simt aburul parfumat cu Mentol Fresh care ieșea din gura ei întredeschisă. ”Cânt la harpă și sâmbătă am un concert la care m-am gândit că e timpul să vii”. Ne-am plimbat prin zăpada albă proaspăt căzută și am intrat la un McDonald care era în drum. Adora cartofii prăjiți și burgherul cu cașcaval. Am râs mult despre tentativele mele de a-i atrage atenția. Mergea alături de mine mestecând cu poftă burgher și din când în când mă îndemna să ciupesc și eu câte un cartof prăjit din pliculețul aburind. Magazinul de vin mai era încă deschis și i-am zis că, dacă vrea, poate să se se convingă de existența pantofilor mei. Am luat un Merlot și am continuat drumul aproape în tăcere până la ușa mea. I-au plăcut foarte mult pantofii mei. Înainte de a pleca s-a uitat la vestimentația mea și pe speteaza scaunului de lângă pantofi, unde erau aranjați blugii mei bordo, a mai adăugat o cămașă albă de bumbac și vesta mea neagră de la Uniqlo. Abia așteptam momentul să mă îmbrac în setul ales chiar de ea.

Șireturile erau ronțăite exact pe nivelul găurilor, cu exactitatea unui maestru dibaci, de parcă toată viața ei de pisică a făcut numai asta. Stăteam în picioare în fața oglinzii care era așezată pe podea, realizând că totă povestea asta cu stilul vestimentar s-a dus în nisipul felinelor. Timpul mă presa și trebuia să găsesc o soluție. Să pun ghetele procurate recent era o neglijență, dacă le pune și blonda? Vom părea ca doi pui de la incubator și pe urmă asta a fost motivul întâlnirii noastre. Pantofii. Tenișii nu aveau nici în clin nici în mâinecă cu cămașa albă de bumbac și vesta neagră. Voi merge așa, fără șireturi mi-am zis, înjurând de mamă pisica grăsană, poate nu observă nimeni.

În metrou, nimeni nu a avut treabă să se uite la picioarele mele, decât o bătrânică îmbrăcată retro cu pălărie și geantă plic. Stătea exact vis-à- vis, unde era de regulă blonda indiferentă. Își tot plimba ochii de la pantofii mei fără șireturi până la pălăria melon care o aveam pe cap. Era și vina mea, uitând că nu mai am șireturi m-am așezat confortabil picior peste picior, expunând micul meu neajuns la vedere. Cum am văzut privirea nedumerită a bătrânei le-am și lăsat la podea. Am ieșit la aceeași stație și am traversat strada în același loc. Lângă magazinul de zarzavaturi care mai era deschis mi-a zis cu o voce care semăna mult cu a bunicii “Aveți pantofii bine lustruiți, e o mare raritate în ziua de azi, mai ales la New York. Am observat asta încă din metro. Totuși lipsa șireturilor lasă de dorit”. Am vrut să-i explic bătrânei motivul lipsei șireturilor, dar la un moment aveam impresia că am gura plină de un ghemotoc de șireturi care nu-mi dă voie să vorbesc. Am fost tăcut și după concert. Am băut mult cu blonda în seara aia la un club de salsa. Îmi povestea cât e de greu să cânți la harpă mai ales cînd ajungi la strunele de jos. “Sunt ca niște șireturi prost legate“. Am dansat mult, până la miezul nopții. Blonda era cheflie de-a binelea și mă călca mereu pe pantofi, însă asta nu mă deranja. Îmi suna în cap vorba bătrânei… ”totuși lipsa șireturilor lasă de dorit”. Avea mare legătură ceea ce spunea ea cu destinul meu poate, însă nu puteam să înțeleg care anume e această legătură. În drum spre casă am intrat din nou pe la McDonald. Mergeam în jos pe strada 207 ronțăind burgherele cu cașcaval. La despărțire i-am zis: “Hai să mâncăm la Bruderschaft“. A râs frenetic pe urmă am încrucișat mâinele și am mușcat unul de la celălalt, și ne-am sărutat cu gura plină. A continuat să râdă, pe urma a zis “ Ești un dezlegat… aaaa, scuze, am vrut să zic un depravat” și a râs și mai tare.

Mi-am lăsat obosit pantofii lângă ușița de pisici, adormind îmbrăcat, mângâiat de câtecul de leagan al vântului de afară. Raza lunii noi cădea ca un proiector de teatru pe ușița de pisici de unde apărea Fata Moșneagului aducând după ea lada Sfintei Duminici. Din buzunarul șorțului ei brodat scotea o pereche de șireturi noi-nouțe, le punea la pantofii mei unici, pe urmă îi lustruia, deshidea lada și se culca la picioarele mele încălzindu-mi tălpile. Din ladă răzbătea Sonata Lunii cântată de cineva la harpă.

Eh, dacă m-ar vedea bunica…



Citiţi şi

Bunica se pregătește să plece…

Pantofii

Iepurele negru cu ochi roşii şi mănuşi de catifea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
486 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro