Risipitoarea de perle

Ioana Duda

19 January 2015

Ioana DudaNu trei, am avut la naștere, ci una. Pe celelalte două le-a dat viața altor oameni, care vor fi avut mai multă nevoie. Pentru că știa ea, draga mea viață, că o ursitoare îmi va fi de ajuns ca eu să pot trăi pe placul inimii până la adânci bătrâneți.

Și a venit ursitoarea asta a mea cu niciun alt dar, decât o salbă. De perle. De îți lua ochii. Cercuri perfecte, de un alb pe care îți venea să îl spargi în dinți, cu străluciri de scoică născută din soare și mare. Și mi-a spus: ”Ale tale sunt. Să le dăruiești cui oi crede tu că le merită mai mult. Dar ai grijă. Să nu care cumva să le risipești, că, de o vei face, te vei trezi într-o zi cu dor. Așa de mult dor, de nu vei ști de cine ori de ce. Și neștiind asta, nu vei afla încotro să pleci, să cauți. Dar nu care cumva să le păstrezi doar pentru tine. Altfel, odată cu trecerea anilor, vor cântări de zece ori greutatea Pământului luată câtă zece. Și într-o zi doar vei simți atât de mult greu, de te vei întinde pe glie și de acolo nicicând nu te vei mai ridica”.

Prunc fiind, nimic nu am înțeles atunci. Dar pesemne că inima nu are vârstă. E mare de când ne naștem până închidem ochii. Vede, aude, înțelege și știe tot. Mai mult decât noi. Întotdeauna, fără îndoială. Au trecut anii. Din pruncă m-am făcut domniță. De acum șiragul îl purtam în buzunarul de la spate al blugilor. Iar într-o zi mi-am zis: ”Ce ar fi să scot salba și să îi dau lui o perlă?”

Curat joc. Fără patimă și dorință de carne. Îmbujorată, cu jumătate de față ascunsă în cozile cît pumnul, cu privirea țintuită în pământ. Aveau nevoie de un punct de sprijin ochii mei. Altfel s-ar fi pierdut în caruselul sângelui ce ar fi vrut să învețe nuanțele de roșu aprins. Cu mâna tremurândă i-am întins perla. Iar inima s-a oprit pentru o fracțiune de secundă. A fost prima moarte.

Au trecut anii, perlele s-au împuținat, iar inima se tot oprea de fiecare dată. Câte puțin. Azi așa, mâine așa, până când am început să nu o mai aud. Doar în miezul nopții, târziu, când toate zgomotele lumii de mult se vor fi stins, dacă deschideam bine urechea o auzeam șoptind. Atât de încet, de nu îi deslușeam vorba. Doar șuierături, ca valurile mării care se sparg ușor de țărm, într-o noapte caldă de iulie. De ți se pare doar că le auzi.

risipitoarea de perle

Nicicând nu îmi număram perlele. Le știam acolo. De o viață. De fiecare dată când aveam chef de joaca de-a iubitul, băgam mâna în poșetă, cotrobăiam bine printre pachete de țigări pe jumătate goale, facturi, rujuri și alte jumătăți de viață zilnică, până îi simțeam luciul. O scoteam la repezeală și o întindeam. Până într-o zi. Voiam să îi dau și lui una. Am băgat mâna până la cot. Și până la umăr. Frenetică, am răsturnat conținutul poșetei. Simțeam că înnebunesc: ”Unde sunt? Cum? Cum am putut? Eu cu ce mai rămân acum? Încotro să o apuc? Și dacă îmi moare inima de tot? Ești? Inimă, ești?

Nimic. Niciun răspuns. Am luat-o la sănătoasa înspre casă. Am răscolit fiecare cotlon. În coșul de gunoi, în frigider, în baie, în dulapuri și sertare, printre flori presate și prin vazele de lut. Nimic. Iar în acel moment m-a podidit un dor, de îmi venea să o iau la sănătoasa prin păduri. Să plec de să nu mă mai întorc nicicând. Să nu rămân niciunde, vreodată. M-am aruncat pe podea și am început să îmi urlu: ”Unde-mi sunt? De ce nu-mi sunt? Vreau să îmi fiu. Dintotdeauna. Până la sfârșit!” Și am adormit, așa, plină de dor de mine.

A doua zi, când am deschis ochii, ce să vezi, minunea minunilor? Mi-era doar alb în privire, cu străluciri de soare și mare. Le-am luat, rând pe rând și le-am strâns între degetul mare și arătător. Perlă, cu perlă și cu perlă. Și nu se mai terminau. Era un infinit de perle. Lângă cotul meu drept, un bilețel:

”Tu chiar credeai că te voi lăsa așa, săracă și făr’ de mine? Dar trebuia să înveți că nu există dor mai mare pe lumea asta decât cel de tine. De bogățiile din sufletul tău. Iar când vei fi aflat asta, vei ști să dăruiești în așa fel încât ele să nu se termine niciodată. Dimpotrivă. Cu cât vei da mai multe, cu atât se vor înmulți.

Cu iubire, Inima”

Citiţi şi

Ard de dorință, transpiră, fierb, se îmbrățișează, se alintă… și atât

Viața nu se termină la 40 de ani. Uneori abia începe

Ei bine, draga mea, mie îmi datorezi fericirea ta!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,621 views

Your tuppence

  1. diana / 8 February 2015 21:38

    Frumos…

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro