Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Rochia roz-pudrat

4 July 2018

Poza Ramona 1Am ajuns la prietena mea ceva mai devreme decât o anunțasem. De aceea a fost puțin surprinsă când am sunat la ușă. Rămăsese să trec pe la ea și să ieșim apoi la prânz, în oraș. “Scuză-mă, te rog, o să mai dureze puțin. Tocmai îmi făceam ordine în șifonier. Dar într-o jumătate de oră sunt gata.” Eu, însă, nu mă grăbeam deloc. În weekend-uri nu mă grăbesc…

M-a poftit la ea în cameră, să-i țin companie cât mai aranjează din haine. “Sper că nu te plictisești… azi mi-am găsit, în sfârșit timp să fac asta.. Știi? Mă și ajută într-un fel, pentru că în același timp îmi fac ordine în gânduri… Chiar și hainele pe care le dau nevoiașilor sau cele pe care, pur și simplu, le arunc, parcă mă ajută să scap de emoțiile negative… Se pare că pot chiar uita… și de aici… ierta mai ușor…” Râde. “Chiar și pe mine mă pot ierta…” Se oprește câteva clipe din împăturit. “Am citit undeva că tocmai pe tine trebuie să te ierți mai întâi… pentru toate deciziile nepotrivite pe care le-ai luat în viață…” Mă privește cu tâlc. “Și știi și tu că nu am luat cele mai bune decizii… abia mai apoi îi poți ierta pe alții…”

O invidiez puțin că poate da uitării clipe, emoții sau persoane, că se poate, astfel, elibera. Îmi dau bine seama că eu trebuie să fiu de două ori mai îngăduitoare: pentru că trebuie să iert, fără a putea uita. Și stiu că tare-mi este greu. Pentru că memoria mea, care, e drept, la școală îmi fusese prieten de nădejde, iată, acum se încăpățâna să mi se pună împotrivă.

Îmi arunc privirea în șifonierul frumos ordonat și văd rochia lungă, de culoare roz-pudrat, cu  tăietură asimetrică, anume croită pentru a lăsa un umăr descoperit. Atârna, inertă, pe un umeraș.

Îmi amintesc exact ziua când prietena mea mi-o arătase, tare încântată, atunci când și-o luase de la croitor. O făcuse special pentru nunta unei amice, a cărei domnișoară de onoare era. Aștepta cu nerăbdare nunta, pentru că știa că va fi una spectaculoasă. Una pentru care trebuia neapărat să aibă o rochie nouă.

Și așa a și fost. Mi-a povestit, în urma evenimentului, că a fost o nuntă ca-n povești. Exact așa cum își imaginează fetele când sunt mici. Probabil și pentru că, cred ele, e o ocazie potrivită să poarte o rochie de prințesă. Și să se simtă întocmai. Pentru fetițe e mai puțin important cine e mirele. De multe ori nici nu-și imaginează chipul lui. Doar seara magică, rochia albă, voalul, mulțimea de invitați, buchetul de flori și valsul. Toate acestea le avusese prietena ei. Dar, pentru că ea nu mai era doar o fetiță, avusese, bineînțeles și un mire.

În plus, căsătoria fusese oficiată chiar la malul mării, ceea ce depășea chiar și cele mai frumoase fantezii. Tinerii erau împreună de aprope zece ani, când, în sfârșit, hotărâseră să se căsătorească. Erau frumoși, le stătea tare bine împreună și păreau că se iubesc ca-n prima zi. Dovadă stăteau chiar fotografiile cu chipurile lor zâmbitoare, pe care prietena mea mi le arătase.

dulap cu rochii

©Katie Rodgers

“Ia uite, rochia de la nunta Deliei!” exclam eu. “Ce bine ți-a stat în ea! Cât a trecut de la nuntă? Să tot fie vreo patru ani, nu?” “Da. N-am mai purtat-o de atunci. Nu prea am unde… Dar o mai păstrez, deși eu nu țin hainele mai mult de doi-trei ani… Se demodează… Dar rochia asta nu s-a demodat… nu crezi? Încă mai pot s-o port…” “Nu, nicidecum!” o asigur eu. “Chiar, ce mai face Delia?” “Dar nu ți-am spus?! A divorțat… la nici un an după nuntă…”

Asta uitase să îmi zică. Mi s-a părut ciudat. Ciudat că divorțase după numai un an… Ciudat că eu priveam o rochie mai trainică decât o căsnicie…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Un părinte care pune în cârca copilului decizia de a nu ieşi dintr-o relaţie disfucţională pune tot acolo şi responsabilitatea pentru viaţa lui netrăită”

Complet întâmplător, aflase de existența noii lui secretare

Nu-i greu să ademeneşti soţul alteia. Greu e să i-l dai înapoi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
483 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro