Românce de ţi-e mai mare dragul! (III)

Andreea Petrescu

15 January 2013

O nouă galerie, alte poveţe. Pentru că astăzi mai mult ca în oricare zi a anului (163 de ani de la nașterea lui Eminescu) merită să ne aducem aminte că există oameni extraordinari, care ne poartă şi pe sol, şi în aer, şi în apele adânci. Ne pregătim aşadar pentru o călătorie plină de aventuri printre poveşti diamantate.

Limita e cerul, se spune deseori. Tocmai acolo, la limită, a vrut Smaranda Brăescu să treacă prin cele mai puternice experienţe. Născută în 1897 în actualul judeţ Galaţi, Smaranda a simţit trecându-i prin inimă primul fior la doar 15 ani, când a văzut un avion străbătând cerul. „Vreau să fiu pilotă şi să am avionul meu!” le-ar fi spus pe atunci tânăra celor din jur. Şi-a rugat apoi fratele, pe pictorul Tache Brăescu, pasionat de aviaţie, să o ia cu el la Şcoala Militară de Aviaţie de la Tecuci. Era de neînchipuit pentru o femeie la acea vreme să devină pilot de avion, dar Smaranda parcă nu voia să asculte. A insistat până când a făcut primul zbor, într-un avion pilotat de sublocotenentul Naidinescu, comandantul escadrilei de la Tecuci. Dându-şi seama că nu va putea obţine mai mult pentru moment, tânăra şi-a continuat viaţa pământeană, înscriindu-se la Academia de Belle Arte de la Bucureşti, la secţia Ceramică. Anul 1928 aduce însă cu sine scânteia mult-aşteptată. După ce asistă la un miting de aviaţie susţinut de piloţi germani, Smaranda face cunoştinţă cu Otto Heinecke, cel care proiectase paraşuta folosită la vremea aceea pe avioanele nemţeşti. Otto o sfătuieşte să plece la Berlin şi să urmeze acolo cursurile şcolii de paraşutism. Smaranda se împrumută de bani, îşi cumpără o paraşută şi pleacă în Germania. Pe 5 iulie 1928 sare pentru prima dată, de la 600 de metri, devenind prima femeie cu brevet de paraşutist din România. Începe apoi să crească înălţimea salturilor, dar un accident suferit în 1930, după ce sărise cu o paraşută nouă, cu care nu era obişnuită, o ţintuieşte la pat jumătate de an.

În 1931, primeşte din partea Comandamentului Superior al Aviaţiei autorizaţia pentru a încerca să bată recordul european feminin, de 4000 de metri. Smaranda sare de la 6000 şi stabileşte nu doar un record feminin european, ci chiar unul mondial. Credeţi că i-a fost de ajuns? Nici vorbă. Cu bani strânşi de românii săi, bucuroşi de aşa o performanţă, Smaranda pleacă în Statele Unite, unde bate recordul absolut, masculin şi feminin, sărind de la mai mult de 7000 de metri. Îi cucereşte pe toţi, fără drept de apel şi se înscrie la cursurile de pilotaj, marele ei vis. Obţine brevetul şi, cu banii strânşi prin chetă de la cititorii ziarului Universul, îşi cumpără un avion uşor, cu care traversează Canalul Mânecii, pe o ceaţă bună de tăiat cu cuţitul. Face câteva zboruri în premieră, pe distanţe lungi, iar la izbucnirea războiului se alătură ca însoţitoare de zbor „Escadrilei albe”, unitate românească de avioane sanitare pilotată de femei. Semnează, în 1946, un memoriu împotriva falsificării alegerilor, pentru care este condamnată la închisoare după venirea ruşilor. Fuge de pedeapsă, îşi schimbă numele şi se călugăreşte, mergând din mânăstire în mânăstire pentru a nu pune pe nimeni în pericol şi suferind de o boală care-i măcina trupul. Se crede că ar fi murit în 1948 și că ar fi îngropată la Cluj, sub numele de Maria Popescu.

Din aer plonjăm în scaunele confortabile din cinematograf. Actriţa Paula Iliescu a fost cunoscută în lumea cinematografică drept Pola Illéry. S-a născut în 1908 la Corabia. Urmându-şi pasiunea pentru teatru, a fost aleasă să joace în piese şi, la doar 20 de ani, în primul său film, Le désir, regizat de Albert Durec. N-a fost niciodată o actriţă timidă, ci, dimpotrivă, a mizat pe sexualitatea şi farmecul său, cu atât mai mult cu cât filmele în care juca erau mute, cerând aşadar o doză mare de expresivitate. După ce s-a mutat la Paris, a fost distribuită în Captain Fracasse şi Sous les toits de Paris, ca apoi să apară în primul ei film vorbit, Parada Paramount, filmat la împlinirea a 100 de ani de existenţă a casei de filme Paramount în 13 versiuni, printre care şi una în limba română. Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, a plecat în Statele Unite, unde a devenit voluntar al Crucii Roşii. S-a măritat cu americanul Daniel Alpert în 1947 şi a avut patru copii. Pe 15 februarie se împlineşte un an de la moartea ei, fiind considerată ultima actriţă reprezentativă pentru filmul mut.

Să-i facem loc pe lista noastră aprigei Elena Ghica, fiica banului Mihai Ghica, despre care toţi cronicarii s-au pus de acord: era deşteaptă-foc şi avea o voinţă de oţel. Ce altceva poate ieşi din combinaţia focului cu metalul decât un om puternic şi creativ, capabil să cucerească munţii şi, eventual, să şi mute câţiva din loc? Elena s-a născut în Bucureşti în 1828 şi a fost primul din cei şase copii ai familiei. Ţările Române se aflau în acea perioadă în pline frământări politice, pentru că epoca fanariotă începea să se zdruncine. Însă micuţa Elena a crescut într-un cocon al culturii. Tatăl său, om politic şi de cultură, a înfiinţat Muzeul Naţional de Istorie Naturală şi Antichităţi al Bucureştiului, donând o parte din impresionanta sa colecţie de obiecte, în timp ce mama sa, Ecaterina, iubitoare de pictură, literatură şi muzică, era elogiată pentru fineţea şi sensibilitatea ei. Elena este silită să părăsească România în 1842, la decizia tatălui său, care îşi urmează fratele, pe Alexandru Ghica, dat jos de pe tronul Valahiei în favoarea lui Gheorghe Bibescu. Timp de şapte ani, familia a călătorit prin Europa, oferindu-i prilejul tinerei Elena să studieze în continuare istoria, literatura, muzica, religia, ştiinţele şi limbile străine. Familia se întoarce în Ţara Românească în 1849 şi aici îl întâlneşte Elena pe militarul rus Alexander Kolzoff-Massalski, care o cere de soţie. Cei doi se mută în Sankt Petersburg, până la izbucnirea Războiului Crimeei, în 1853, în urma cărora Ţările Române ies de sub protectoratul Rusiei. În timpul conflictului, Elena susţine sus şi tare eliberarea Principatelor, ceea ce îi determină pe ruşi să o expulzeze, cu atât mai mult cu cât Alexander murise. Elena se mută în Elveţia, unde începe să scrie, sub pseudonimul Dora d’Istria (Dor de Dunăre). În 1855, devine prima femeie care escaladează vârful Mönch din Alpii Elveţieni. Călătoreşte mult, ducând o viaţă simplă, chiar austeră. În 1860, se mută în Italia, unde scrie şi ia lecţii de canto de la artişti faimoşi ai Florenţei. Este interesată de condiţia femeii de pretutindeni şi în special de viaţa femeii române, de la soţia de boier până la cea de ţăran. În cărţile sale despre femeile din Asia, Orient şi Occident, vorbeşte mereu cu duioşie şi luciditate despre pasionalitatea feminină. Scrie şi despre eliberarea naţională, despre viaţa monahală, precum şi impresii din ţările în care călătorise. Ce să mai, timp de 30 de ani a tot scris, doar în franceză, ca astfel să ajungă cunoscută şi citită în majoritatea limbilor europene. A lăsat moştenire o parte din avere primăriei Bucureştiului, pentru a fi redistribuită fundaţiilor familiei Ghica, şi o altă parte primăriei din Florenţa, pentru ajutorarea unei fundaţii pentru copii surdo-muţi. A murit în 1888.

Vorbeam de diamante româneşti şlefuite în ţări străine. Să întoarcem pentru scurt timp foaia şi să ne amintim de o femeie despre care se spunea că posedă o crudă luciditate, asemenea unei lame de cuţit care nu ierta, în privinţa ridicolului, nimic. Aşa o femeie a fost Henriette Yvonne Stahl, pe care istoria cea mare şi istoria personală nu au ţintuit-o nicio clipă locului. V-am amintit de ea aici  şi o facem din nou.

Martha Bibescu, născută Martha Lahovary, înrudită prin alianţă cu Anna de Noailles, a făcut parte, dinspre mama sa, din familia Mavrocordat. Martha este încă de tânără trimisă la o mânăstire din Belgia şi, tot de tânără, se mărită de formă cu prinţul George Valentin Bibescu, nepot al domnitorului alungat de pe tronul Ţării Româneşti de Revoluţia de la 1848. Cei doi locuiesc, încă logodiţi, în castelul de la Posada, supravegheaţi fiind de mama lui George, prinţesa Henriette de Caraman-Chimay şi aşteptând aprobarea Vaticanului ca nunta să aibă loc, Martha fiind născută catolică. Martha a fost nevoită să ascundă faptul că avea doar 16 ani, pentru a nu întârzia ceea ce fusese deja stabilit să se întâmple. Ca multe dintre femeile de care am vorbit până acum, a ajuns apoi la Paris, unde a intrat în rândurile lumii bune, ceea ce i-a întreţinut pasiunea pentru literatură, în care se refugia ori de câte ori avea ocazia. Şi asta mai ales din cauză că mariajul ei era o farsă, atât ea, cât şi Bibescu având numeroase relaţii extraconjugale, pe care nu se sfiau să şi le recunoască. Românca noastră şi-a văzut de ale sale şi a publicat, la întoarcerea dintr-o vizită de lucru a soţului său în Persia, prima ei carte, Les Huit Paradis. În 1912, primeşte în dar Palatul Mogoşoaia de la soţul ei şi vizitele la Bucureşti devin tot mai dese. Aduce cu ea oameni de cultură ai Franţei şi le vorbeşte cu patos despre ţara ei de origine. S-au zvonit multe lucruri despre viaţa amoroasă a Marthei, punându-i-se în cârcă relaţii cu bărbaţi cu sânge albastru sau chiar cu prim-ministrul Marii Britanii, Ramsay MacDonald. Despre unul singur se ştie însă cu certitudine: Charles-Louis, prinţ de Beauvau-Craon, pe care vărul său prin alianţă, Emanuel, i l-a prezentat pe când Martha avea 24 de ani. S-au iubit pătimaş, se spune, dar Martha şi-a dat seama că un divorţ ar fi dezastruos pentru ea şi pentru fiica sa, Valentina. După luni de relaţie, Charles-Louis a fost convins de mama lui să o ia de soţie pe o prinţesă „cu etichetă”, iar Martha şi-a găsit refugiul în redecorarea Palatului de la Mogoşoaia. În timpul Primului Război Mondial, s-a văzut prinsă într-o menghină politică. Soţul ei se înrolase în armată, iar Martha a trebuit să se gândească la o soluţie salvatoare. Aceasta ar fi urmat să fie Spitalul 118 de pe Strada Grozovici, unde erau adăpostiţi răniţii germani şi pe care l-a luat în grijă, păstrând, în acelaşi timp, relaţiile bune cu francezii. La încheierea războiului însă, a fost acuzată de spionaj şi a devenit persona non grata pentru francezi. Fratele lui Emanuel, Anton, a ajutat-o să se întoarcă însă la Paris, unde a şi rămas până la finalul vieţii. După al Doilea Război Mondial, problemele Marthei se agravează. Fiica ei, Valentina, este silită să se refugieze la Curtea de Argeş şi Palatul Mogoşoaia este naţionalizat. Moare în urma unui atac de cord, în 1973.

Ileana Sonnabend, fiica industriaşului româno-evreu Mihai Schapira, s-a născut în 1914 la Bucureşti. Mama ei, Marianne, i-a insuflat gustul pentru artă, cu toate că Ileana trăia încă de mică o viaţă de lux. În 1931, l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soţ, Leo Krausz (Castelli) şi căruia i-a cerut, în locul unui inel de logodnă, un tablou de Matisse. Au plecat la Paris în 1935, ca apoi, cinci ani mai târziu, mama ei să divorţeze şi să se recăsătorească cu un pictor ruso-american, John D. Graham. El începe să-i prezinte pe Ileana şi Leo prietenilor săi artişti şi cuplul organizează prima lor expoziţie, în care promovează tinerele talente. În 1959, Ileana divorţează şi se mărită cu Michael Sonnabend, alături de care deschide o galerie de artă în Paris, unde expune opere ale lui Andy Warhol, Claes Oldenburg sau James Rosenquist, promovând noile forme de artă, de la Neo-dadaism la Pop Art. Se mută apoi la New York, unde Ileana deschide Galeria Sonnabend, care devine centrul artei urbane din cartierul Soho. Aici sunt promovaţi artişti tineri din Statele Unite şi Europa, Ileana fiind considerată unul dintre motoarele comerţului cu artă contemporană, pentru care Ileana avea acel feeling al succesului. După moartea ei, la vârsta de 92 de ani, colecţia ei impresionantă de obiecte de artă a fost scoasă la licitaţie de cei doi copii ai ei, care au primit în schimbul colecţiei, printre care s-au numărat „Iepurele” lui Jeff Koons, cele patru feţe ale lui Marilyn create de Warhol sau portretele lui Elizabeth Taylor realizate tot de el, 600 de milioane de dolari.

Vă întrebăm acum, după acest al treilea episod: ce alte românce faimoase aţi vrea să mai găsiţi pe listă?



Citiţi şi

E bine să ne întoarcem, din când în când, la aceste femei

”Între femei, prietenia este adesea otrăvită” Maruca, Martha, Maria

Elena – Regina uitată

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,017 views

Your tuppence

  1. Femei cu sânge-n ele – Women R Us | Catchy / 1 June 2014 20:46

    […] are ocazia să-i cunoască pe faimosul pilot și romancier francez Antoine de Saint-Exupery și pe Smaranda Brăescu, prima femeie pilot din România. După Război rămâne în aviația civilă, domeniu în care […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Românce de ți-e mai mare dragul – Sanda Tătărescu-Negroponte – Featured, Women R Us | Catchy / 1 December 2013 10:57

    […] la Poiana dar veneau şi artişti ai vremii. Aşa se face că la noi vara veneau Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Miliţa Pătraşcu dar şi mulţi oameni politici între care regele Carol al II-lea, Valentin […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  3. Prinţesa Martha Bibescu, femeia fascinată de putere | Catchy / 1 November 2013 12:16

    […] Martha era fiica unui cunoscut politician din timpul domniei lui Carol I, conservatorul Ion Lahovari, şi a Emmei Mavrocordat; s-a născut la Bucureşti în 1886 şi s-a măritat în 1902 cu George Valentin Bibescu, pionier al automobilului şi al aviaţiei în România. Atrasă încă din adolescenţă de literatură, Martha Bibescu sau Bibesco – princesse Bibesco, cum îi plăcea ei să-şi spună – a devenit curând o scriitoare franceză de renume. Ea şi-a petrecut existenţa între Paris, unde cărţile sale vedeau lumina tiparului, şi reşedinţa din România – foarte adesea Palatul Mogoşoaia – unde le scria. A scris, printre altele, „Izvor, le pays des saules” „(Izvor, ţara sălciilor”, 1923), „Le perroquet vert” („Papagalul verde”, 1924), „Catherine-Paris” (1927) – cărţi foarte bine primite pe malurile Senei, în epocă. Probabil că cea mai cunoscută rămâne, totuşi, evocarea din 1927, „Au bal avec Marcel Proust” („La bal cu Marcel Proust”). […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  4. Elizabeth şi Anton Bibescu – o iubire condamnată | Catchy / 9 May 2013 10:05

    […] Anii de dinainte şi de după Război au luat totul cu ei. În ultimii ani de viaţă, dependentă de somnifere, Elizabeth umbla ca un automat, cu privirea fixă, repetând întruna aceleaşi cuvinte. Puţini au ştiut ce o împingea către băutură toată viaţa. Cea care scrisese cândva: „pentru ceilalţi nu suntem noi înşine, ci doar actori în audiţia vieţii lor, pentru un rol pe care nici nu ştim că îl jucăm” se stingea din viaţă la doar 48 de ani, bolnavă de pneumonie şi era înmormântată la Palatul de la Mogoşoaia, dăruit de George Valentin Bibescu soţiei sale, Martha, pe care Anton o ajutase să se întoarcă în Franţa după exil. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  5. Românce de ţi-e mai mare dragul! (IV) | Catchy / 31 January 2013 12:28

    […] Tweet Dacă tot e ultima zi a lunii şi e vremea de făcut bilanţul, să facem un nou bilanţ al celor mai frumoase românce, la trup şi la cuget. Astăzi, Cella, Ecaterina, Elena, Sarmiza, […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro