Românce de ţi-e mai mare dragul! (IV)

Andreea Petrescu

31 January 2013

Dacă tot e ultima zi a lunii şi e vremea de făcut bilanţul, să facem un nou bilanţ al celor mai frumoase românce, la trup şi la cuget. Astăzi, Cella, Ecaterina, Elena, Sarmiza, Clara și Mica. Poftiți! 

Cella Delavrancea s-a născut în 1887, fiind cea mai mare dintre fiicele lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi ale Mariei Lupaşcu. A crescut „într-o atmosfera în care se vorbea numai literatură, artă şi muzică”, din care făceau parte prietenii scriitorului, I.L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă sau Nicolae Grigorescu. Cella a învăţat germana şi franceza în familie, a studiat Conservatorul la Bucureşti, apoi a plecat să se perfecţioneze la Paris. S-a dedicat pianului, pe care îl stăpânea cu măiestrie, dar pe care nu şi-a dorit niciodată să îl transforme într-o meserie, ci mai degrabă într-o pasiune bine strunită. A cunoscut mulţi scriitori, compozitori şi oameni de artă, din România şi Franţa deopotrivă. A fost profesoară de pian la Liceul de Muzică din Bucureşti, apoi la Conservator, în a doua jumătate a secolului. A început să scrie în al şaselea deceniu de viaţă, fiind autoare a câtorva romane de călătorii şi a unei nuvele, dar şi a nenumărate cronici şi texte de critică muzicală. În „Dintr-un secol de viaţă”, cartea autobiografică publicată în 1987, i-a descris pe oamenii excepţionali pe care i-a întâlnit, printre care George Enescu, cel care se îngrijea să „lege întreaga ţară într-un cult al frumosului”, Dinu Lipatti, pe-al cărui har l-a intuit încă de când l-a ascultat cântând prima dată, Brâncuşi, în a cărui privire jucau „şiretenie, bănuială şi o sclipire de ostilitate” atunci când a invitat-o pe Cella în atelierul său din Paris, Caragiale, cu a sa figură paternă, care spunea despre ea că era „un copil minune care domesticea un monstru sălbatic: Arta”. A fost măritată de trei ori, ultima dată cu Philippe Lahovary, corespondenţa dintre cei doi fiind publicată în 1998. Nu a avut copii. „În viaţa mea am trăit cu intensitate clipa şi nu i-am întărit întotdeauna valoarea prin prelungirea cuvenită unei dezvoltări” spunea Cella. Tot ea adăuga, la împlinirea a 90 de ani, la Ateneul Român: „Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul. Acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană. Am purtat în mine o vie curiozitate şi simpatie pentru toţi contemporanii mei, chiar cei necunoscuţi”. S-a stins din viaţă la 104 ani.

Ecaterina Titulescu a fost soţia omului politic Nicolae Titulescu. O prezenţă pe care Nicolae s-a putut bizui ori de câte ori a avut nevoie, Ecaterina era cea care îl ajuta să scrie discursurile politice. Frumoasă şi elegantă, provenind dintr-o familie de boieri din Roşiorii de Vede, Ecaterina prelua deseori rolul de „şef de stat major” în călătoriile de afaceri în care pleca alături de soţul ei. Îi ştia bine capriciile şi se îngrijea ca acestea să fie respectate întocmai, oriunde s-ar fi aflat, chiar şi în perioada exilului din Elveţia şi Franţa. Ecaterina s-a stins din viaţă la doar câţiva ani după soţul ei, mort în 1941 la Cannes, şi a lăsat scris prin testament ca rămăşiţele lor să fie readuse la Bucureşti după căderea comunismului. Rugămintea i-a fost ascultată, cu toate că soţii au fost readuşi în ţară la interval de câţiva ani unul de celălalt.

Elena Bibescu a fost şi ea atrasă de clapele pianului. S-a născut în 1855, fiind fiica lui Manolache Kostaki Epureanu şi a Mariei Sturdza Bârlădeanu. A studiat pianul la Conservatorul din Viena, care i-a oferit o medalie de onoare pentru ambiţia de care a dat dovadă pe băncile universităţii. A debutat la doar 18 ani, pe scena Teatrului Mare din Bucureşti, şi a impresionat audienţa selectă cu apariţia ei elegantă, într-o rochie albă, lungă, cu părul negru prins în coc şi cu un trandafir roşu în piept. La puţin timp după aceea, prinţul Alexandru Bibescu a cerut-o de soţie şi cuplul s-a mutat la Paris. Elena a urmat cursuri de muzică alături de Anton Rubinstein şi Marc de la Nux. A cunoscut lumea bună a artiştilor europeni, care veneau la saloanele muzicale pe care Elena le organiza la Bucureşti sau Paris, în apartamentul de pe strada Courcelles. Printre ei se numărau Franz Liszt, Richard Wagner, Anatole Franc sau Claude Debussy. A fost bună prietenă cu regina Elisabeta, soţia regelui Carol I, şi mai ales cu George Enescu, compozitorul dedicându-i întreaga sa operă celei ce i-a fost „ca o mamă”. Ea l-a pus pe muzician în contact cu lumea artistică a Europei, după ce l-a auzit prima dată cântând în salonul ei la numai 6 ani. Principesa venea deseori în ţară pentru a participa la evenimente de caritate şi a contribuit la strângerea de fonduri pentru construirea Ateneului Român. A murit la doar 47 de ani, în urma unui cancer la stomac şi a unei constituţii fragile, dublate de un hipertiroidism care îi cauza deseori leşinuri pe scenă, după încheierea concertelor. Din păcate, nu a rămas nicio dovadă înregistrată a interpretărilor sale la pian, mărturiile fiind singurul mod prin care cântul ei a trecut bariera timpului.

Sarmiza Bilcescu a fost prima femeie din Europa doctorand în Drept a Universităţii din Paris şi prima femeie care a urmat cu regularitate cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii de la Sorbona. S-a născut în 1867 într-o familie de boieri musceleni, Sarmiza copilărind alături de fiii Brătienilor, cu care părinţii săi erau buni prieteni. Tatălui său i-a venit ideea să o înscrie la Facultatea de Drept, iar Sarmiza s-a ambiţionat şi a luat toate examenele, în ciuda privirilor care îi erau aruncate de colegii bărbaţi. Sarmiza i-a sfidat, chiar şi atunci când i s-a spus că femeile nu au voie să intre pe poarta instituţiei: „cum se poate, domnilor, ca într-o ţară în care scrie până şi pe porţile închisorilor Liberté, Égalité, Fraternité, să nu îi permiteţi unei femei să urmeze cursuri universitare doar pentru că este femeie?”. La finele anului universitar, profesorul său de drept civil li se adresa studenţilor din amfiteatru, lăudându-i pentru că au primit-o printre ei ca pe o soră pe Sarmiza, care s-a dovedit a fi o femeie cu o conduită exemplară, demnă de stimă. Sarmiza a urmat, concomitent cu Dreptul, şi cursuri de pian la Paris, iar în 1890 a luat examenul de doctorat, cu lucrarea „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez”, la doar 23 de ani. Toate ziarele au semnalat evenimentul, iar Sarmiza, care milita pentru în egalitatea între sexe, a devenit purtător de cuvânt al femeilor care puteau să îi calce pe urme. S-a întors în ţară, unde a fost primită în Baroul din Ilfov, dar nu a practicat avocatura. În 1894 a întemeiat „Societatea Domnişoarelor Române” şi a publicat studii în străinătate pe tema emancipării femeilor. Trei ani mai târziu, s-a măritat cu inginerul Constantin Alimăneştianu, cu care a avut un copil. A fost pasionată de portul popular şi a creat un atelier de ţesătorie pentru costume populare. A murit în 1935.

Pentru că astăzi ne-am apropiat mai mult de lumea muzicii, nu putem să nu vorbim de Clara Haskil. Născută dintr-o familie de evrei – el matematician, ea cusătoreasă – la  Bucureşti, în 1895, Clara este considerată una dintre cele mai bune interprete ale lucrărilor lui Mozart de la începutul secolului XX. A plecat la Viena la 7 ani, unde a luat lecţii de pian. La 10 ani a susţinut primul ei recital, fără partitură. S-a înscris la Conservatorul din Paris, pe care l-a absolvit la 15 ani cu Premier Prix pentru pian şi vioară. Vioara a avut o puternică influenţă asupra cântecului Clarei la pian, căruia i-a împrumutat frazarea specifică instrumentului cu coarde. Din nefericire, a avut un trup fragil şi a suferit un accident care a ţintuit-o într-un corset de ghips ani în şir. Şi-a făcut debutul pe scenele din New York abia în 1924 şi la Londra în 1926. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a trebuit să se opereze la unul dintre ochi la Marseille, ca apoi să treacă graniţa în Elveţia. Abia după război a avut parte de succesul pe care îl merita şi a început să susţină concerte în toată Europa. A colaborat cu George Enescu, dar şi cu alţi muzicieni, precum Joseph Szigeti, Géza Anda, Isaac Stern sau Arthur Grumiaux. Charlie Chaplin, care îi devenise prieten, a spus mai târziu că „a cunoscut trei oameni geniali: pe profesorul Einstein, pe Winston Churchill şi pe Clara Haskil”.  A murit în 1960, în urma unui accident stupid, împiedicându-se, în fugă, pe scările gării din Bruxelles, oraş în care trebuia să susţină un concert. A suferit un traumatism cerebral sever, căruia nu i-a supravieţuit. În onoarea ei a fost creat în 1963 Concursul Internaţional de Pian Clara Haskil, care are loc o dată la doi ani în oraşul Vevey din Elveţia, în care a locuit românca.

Mica Ertegün este o româncă a zilelor noastre, care a plecat din ţară după venirea la putere a comuniştilor. Văduvă a magnatului Ahmet Ertegun, fondatorul colosului muzical Atlantic Records. Mica a agitat spiritele la începutul lui 2012, când s-a aflat că a donat 30 de milioane de euro Universităţii din Oxford, sub forma unei burse de studiu pentru tinerii din lumea întreagă care se îndreaptă către ştiinţele umaniste, ramură pe care a urmat-o şi Mica înainte să plece din România. Pe numele său de fată Ioana Maria Banu, Mica este fiica medicului Gheorghe Banu, fost ministru al Sănătăţii condamnat la închisoare în 1947. La 16 ani, s-a măritat cu un bărbat de familie bună, angajat în suita regală a României, la Palat. Când familia regală a plecat din ţară, Mica şi soţul ei au primit propunerea de a-i însoţi alături în trenurile care mergeau spre Albania. Au ajuns apoi cu toţii în Elveţia, unde au rămas timp de doi ani, după care s-au mutat la Paris. Mica şi soţul ei au plecat de acolo în Canada, pentru că aveau doar un paşaport de tranzit şi nu puteau circula liberi. Au cumpărat o fermă, la jumătatea drumului dintre Toronto şi Montreal, cu bani împrumutaţi de la un prieten. Abia târziu, la jumătatea anilor ’60, Mica s-a putut întoarce în ţară, unde rămăseseră mama şi prietenii ei. Gheorghe Banu a murit în închisoare, iar Mica, divorţată, s-a mutat din Canada la New York, unde l-a cunoscut pe Ahmet Ertegün, fiul ambasadorului Turciei la Washington.

Cei doi s-au căsătorit în acelaşi an, dar, pentru o perioadă, lumea bună a New York-ului i-a fost străină Micăi, care rămăsese foarte apropiată de comunitatea românească de acolo. Cu ajutorul lui Ahmet însă, care era extrem de cunoscut, a început să-şi facă tot mai mulţi prieteni, printre care şi Chessy Rainer, fostă editor şef la Vogue. Şi-au deschis împreună o firmă de design interior, o veche pasiune de-a Micăi, firmă care a început încet-încet să crească. S-a împrietenit cu Oscar de la Renta, Bill Blass şi Diana Vreeland, a apărut în Vogue şi s-a implicat în organizarea de evenimente la baletul din New York, fiind membră în consiliul director. După moartea soţului ei, în 2006, Mica a rămas cu o avere impresionantă. A ales să doneze 30 de milioane de euro Universităţii din Oxford, pentru că ea şi Ahmet erau pasionaţi de cultură, studiul limbilor străine, muzică, istorie, arheologie… Ştiinţe pe care Mica vrea ca tinerii să le poată studia, pentru a „îndepărta toate barierele lumii prin gândire”. Iar răspunsul pe care Mica l-a oferit jurnaliştilor care au întrebat-o de ce a ales să doneze atât de mulţi bani nu mai lasă loc de comentarii: „Eu şi Ahmet am dus o viaţă bună. Nu avem copii. Ce era să fac aşadar cu banii, să-mi cumpăr diamante? Prefer să investesc în educaţie.” Chapeau bas, Madame Mica!

Va urma.

Citiţi şi

Să văd că mai zici “nu pot, e prea târziu”

Românca June Miller – muza absolută

“Ana Aslan nu poate fi un simbol naţional”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,847 views

Your tuppence

  1. Românce de ţi-e mai mare dragul (V) | Catchy / 8 March 2013 11:26

    […] darurile feminităţii laolaltă, merită să ne reamintim de câteva dintre cele mai minunate românce. În dar pentru noi, un nou […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Radu / 31 January 2013 12:53

    Nu stiu de Charlie Chaplin, dar cel mai buni prieten ai Clarei Haskil au fost Dinu Lipatti …si pisica ei….

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro