Românce de ţi-e mai mare dragul (V)

Andreea Petrescu

8 March 2013

Femeile nu au nevoie de o sărbătoare oficială pentru a fi celebrate, dar astăzi, când serbăm toate darurile feminităţii laolaltă, merită să ne reamintim de câteva dintre cele mai minunate românce. În dar pentru noi, un nou episod.

Jacques Henri Lartigue a fost unul dintre cei mai buni fotografi francezi ai secolului XX. Dar a devenit cunoscut făcând-o la rândul său cunoscută pe o româncă de o frumuseţe hipnotică: Renée Perle. „E cinci şi jumătate, o aştept. Am nevoie de un pahar de whisky pentru că sunt foarte timid şi m-aş înfuria dacă nu apare. Curiozitatea mea ar fi dezamăgită… E cinci şi 35. Iat-o! Chiar ea o fi? E răvăşitoare, înaltă, subţire, are o gură mică şi buze pline şi ochi negri de porţelan. Îşi strânge pe corp haina de blană şi răspândeşte o boare de parfum cald. O să dansăm. Pe ritmuri mexicane, cubaneze…? Capul ei mic stă pe un gât lung, iar gura ei ajunge la bărbia mea. Când dansăm, gurile noastre aproape se ating. Părul ei se încurcă în trupurile noastre. E delicioasă. Îşi scoate mănuşile albe şi îmi spune sunt româncă. Mă cheamă Renée Perle şi am fost model la Doeuillet. Are mâini lungi şi micuţe, ca o fetiţă. Ceva în mintea mea începe să danseze la gândul că într-o zi ar fi de acord să îi pictez acele mâini…”

Astfel descria Lartigue în jurnalul său întâlnirea cu Renée. Nu ştim când s-a născut românca noastră cu origini evreieşti, dar în 1930 se întâlnea cu fotograful la Paris şi îl inspira să facă unele dintre cele mai frumoase fotografii din carieră. A avut doi ani la dispoziţie – atât a durat relaţia lor, ca o vacanţă de vară continuă, petrecută în decoruri perfecte: Cannes, Juan-les-Pins sau Biarritz. Alături de Renée, Lartigue scria deseori că vedea nu doar o „aură de magie”, ci şi flăcări şi scântei. Avea o personalitate vocală, certăreaţă, teatrală, care îl scotea din minţi pe calmul şi introvertitul Jacques, dar îl şi fascina, într-atât încât o fotografia în sute de ipostaze. La rândul ei, Renée era vrăjită de propriul chip, pe care îl reproducea în tablouri. După doi ani s-au despărţit. Ea şi-a continuat viaţa, a avut un copil, iar colecţia de fotografii a ajuns în muzee. S-a stins în 1977, dar stilul ei impecabil şi trăsăturile distinctive inspiră şi astăzi artişti şi designeri, printre care şi John Galliano, care a creat o colecţie de toamnă-iarnă după chipul şi asemănarea „pisicoasei şi cochetei parizience”.

Distinsa doamnă Sanda Tătărăscu-Negroponte s-a stins în 2009, dintr-o viaţă plină de rău şi de bine, pe care a dus-o până la capăt cu demnitate. Când a împlinit 18 ani, tatăl ei, omul politic Gheorghe Tătărăscu, i-a organizat împreună cu ambasadorul Franţei la Bucureşti un bal la care invitaţii au venit costumaţi în roz şi negru, chiar la sediul de atunci al Ambasadei. Se întâmpla în 1937. Un an mai târziu, pleca la Londra să studieze muzica şi decoraţiunile interioare, dar, aşa cum singură a mărturisit, nu petrecea prea mult timp cu studiul. Trăia în schimb, tinereşte, cu o rebeliune transformată apoi într-o forţă uriaşă. În 1940, se întorcea la Bucureşti şi se mărita cu avocatul grec cu origine impunătoare Ulise Negroponte, bunul său prieten din copilărie, unul dintre fiii unei familii cu care îşi petrecuse copilăria, şi devenea translator pentru tatăl ei, mai ales în perioada pe care acesta a petrecut-o ca ambasador la Paris, pentru că ştia la perfecţie engleza şi franceza. Au trecut zece ani până ca întreg destinul să-i fie răscolit.

La venirea comuniştilor, a fost nevoită să lase toată agoniseala familiei în urmă şi să părăsească locuinţa de pe strada Polonă. Două ore au avut la dispoziţie şi nu li s-a dat voie să ia decât câteva haine. Deşi tatăl ei îşi declarase susţinerea faţă de comunism, în care credea cu o reproşată naivitate, n-a durat mult până să fie incluşi, cu toţii, pe lista duşmanilor poporului şi întemniţaţi. Zece ani ar fi trebuit să stea Sanda în închisoarea de la Târgşor, dar moartea lui Stalin i-a grăbit eliberarea – a stat doar doi ani şi jumătate, timp în care cosea, noaptea, pufoaice pentru miliţieni şi era silită să-şi privească tatăl torturat, doar-doar ar fi mărturisit că auzise, ca translator, dovezi că ar fi fost trădător. Dar niciodată nu a făcut-o, pentru că i-a purtat un respect enorm.

Gheorghe Tătărăscu n-a supravieţuit. După eliberare, Sanda s-a angajat la deratizare în cartierul Dudeşti. Locuia într-o cameră din fostul bordel Crucea de Piatră, la fel ca soţul ei, care lucra ca instalator de pisoare, pentru că îşi dăduse la timp seama că prigoana împotriva elitelor nu l-ar fi dus nicăieri cu vechea meserie. Într-o zi, pe când se afla la lucru, un şobolan i-a sărit în păr Sandei. Pentru că nu avea cum să-l mai scoată, s-a tuns scurt şi atunci şi-a dat seama că nu mai poate continua în acelaşi ritm. A început să le predea franceza şi bunele maniere fetelor din bordel, pentru a face rost de bani. Toate o luau în râs. Educaţia severă, dar frumoasă pe care o primise de la părinţii şi mai ales de la mama ei părea a fi pusă la grea încercare. Îşi amintea în acea perioadă, povestea într-un interviu, cum s-a înscris la Notre Dame de Sion pentru că mama ei a insistat să înveţe o limbă străină, ba chiar cum ea şi fratele ei aveau o puşculiţă în care puneau câte un leu ori de câte ori spuneau un neologism franţuzesc. Dar ce era mai rău abia urma.

La 25 de ani, fiul cel mic al Sandei şi al lui Ulise murea de un cancer galopant. Sanda îşi pierduse până atunci şi mama şi fratele (doborât de un atac de schizofrenie când a aflat de arestul tatălui), iar soţul ei făcuse o cădere psihică. Ea a reuşit, cumva, să îşi păstreze mintea limpede. Miţa Groza, fiica lui Petru, care înfiinţase o asociaţie pentru femei democrate în fosta sa casă de pe strada Polonă, pe lângă care trecea, venind de la spital, a invitat-o într-o zi înăuntru. A crezut că îi face un bine, dar Sanda a văzut cât de mult se schimbase de fapt totul: o fotografie cu Nicolae Ceauşescu trona pe biroul tatălui, în locul uneia cu Ion Brătianu, primită de acesta în tinereţe, cu autograf.

După căderea comunismului, Sanda a început să se lupte cu toţi „coloşii”. A fost unul dintre fondatorii PNL, în 1990, şi s-a războit în tribunal să recupereze uriaşa avere a familiei Negroponte, care i se cuvenea. A câştigat-o şi a împărţit bani tuturor fiilor şi nepoţilor celorlalţi fraţi ai lui Ulise. Fără ea, niciunul nu ar fi primit nimic, unii dintre ei reuşind cu ajutorul ei să îşi refacă viaţa. Şi-a recuperat şi casa de pe strada Polonă şi s-a stins cu demnitate. În 2004, la 85 de ani, spunea: „dacă aş face un bilanţ al întregii vieţi, mi-am distrus 40 de ani în plină floare a vârstei şi am trăit frumos şi bine, alţi 40, foarte tânără şi foarte bătrână”.

Virginia Zeani s-a născut cu numele de Zehan în Solovăstru, un sat din judeţul Mureş şi i s-a povestit că a ţipat atât de tare la naştere că moaşa a liniştit-o cu cubuleţe de zahăr şi câteva picături de cafea. Astăzi este cunoscută ca solistă de operă în toată lumea. A vrut să îşi cunoască şi controleze vocea în devenire încă de mică şi a început cursuri de canto la 13 ani, la Bucureşti, sub îndrumarea Luciei Anghel şi apoi a Lydiei Lipowska, cea care a ajutat-o să se potrivească perfect rolului Violettei Valéry din Traviata. Într-un concert susţinut la sediul Societăţii Culturale Italiene din Bucureşti pe când avea puţin peste 20 de ani l-a impresionat pe ambasadorul italian, care s-a oferit să îi asigure un loc la o şcoală de muzică în Italia. Ambiţioasă şi dornică dintotdeauna să cânte, Virginia învăţase deja patru opere şi stăpânea o tehnică vocală care să îi permită să interpreteze la perfecţie, deşi se îmbolnăvise de bronşită în timpul războiului, când, pentru a se ascunde de soldaţii ruşi, a fugit în lanul de porumb din spatele casei şi a stat ore întregi cu pieptul lipit de pământul rece. A plecat din România în 1947, la nici 22 de ani, cu un paşaport primit de la Regele Mihai şi acolo a început să studieze alături de tenorul Aureliano Pertile.

Preţul plecării a fost acela că nu i-a mai fost permis timp de 16 ani să îşi vadă părinţii. Un an mai târziu debuta pe scena teatrului Duse din Bologna, când a înlocuit o altă soprană pentru rolul Violettei, rol de care s-a simţit atrasă întreaga viaţă, interpretându-l de mai bine de 640 de ori. Atunci l-a avut ca partener pe scenă pe profesorul de canto al lui Pavarotti, tenorul Arrigo Pola, iar pe Luciano însuşi l-a cunoscut ani mai târziu, pe când era un tânăr de doar 20 de ani, adus la operă de tatăl lui „ca soprana să-l audă cum cântă” şi au interpretat împreună în primul lui „La Traviata”. A parcurs drumul scenelor lumii treptat: Viena, Paris şi câteva recitaluri în Egipt, până ce Virginia a ajuns la Scala din Milano în rolul Cleopatrei din piesa “Giulio Cesare” a lui George Frideric Handel. Au urmat roluri cu greutate, ca Aida, Desdemona, Tosca, Fedora sau Cio-Cio-San, dar visul de a cânta la Covent Garden i s-a împlinit abia în 1960, când a trebuit să o înlocuiască, pe ultima sută de metri, pe soprana Joan Sutherland, după o noapte nedormită, petrecută în aeroporturi şi avioane. Momentul a fost transmis în direct în toată lumea şi Virginia a fost felicitată şi iubită de public de atunci înainte. S-a retras din activitate în 1982 şi a devenit profesoară de canto la Universitatea Indiana, împreună cu soţul ei, bassul Nicola Rossi Lemeni, primind cea mai înaltă distincţie pentru activitate din partea preşedintelui universităţii. Iar în 2011, Regele Mihai I i-a oferit la Bucureşti distincţia Nihil Sine Deo, la Palatul Elisabeta, într-una dintre vizitele sale în ţară. Locuieşte singură în Statele Unite şi este văduvă.

Maria Cuţarida Crătunescu a fost prima femeie medic de la noi din ţară, într-o perioadă în care sexul frumos îşi făcea loc cu greu pe băncile învăţământului superior, în condiţiile în care abia în 1875, o femeie lua primul bacalaureat. Despre toate acestea a scris însăşi Maria Cuţarida, care a studiat medicina mai întâi la Zürich şi apoi la Montpellier, unde şi-a susţinut licenţa. A devenit doctor în medicină în 1884, după ce şi-a făcut pregătirea la Paris şi a venit apoi la Bucureşti pentru a-şi echivala diploma. A primit licenţă de liberă practică şi şi-a deschis o clinică particulară, dar îşi dorea să fie medic la un spital de stat. Nu a fost acceptată ca medic secundar la ginecologie la Spitalul Brâncovenesc, aşa că a bătut la uşa unui alt spital, Filantropia, unde, înscrisă ca medic secundar, oferea femeilor consultaţii gratuite. Şase ani mai târziu, în 1891, este numită şef de secţie în spital, dar demisionează după trei ani, când secţia de ginecologie este schimbată în chirurgie ginecologică, lucru cu care nu era de acord. Dornică să ofere femeilor o şansă în plus la sănătate şi emancipare, înfiinţează Societatea Materna în 1897 şi prima creşă din interiorul unei fabrici, cea de tutun, oferindu-le tututor angajatelor consultaţii gratuite. În 1900, susţinea la Congresul acţiunilor feministe de la Paris o lucrare cu titlul „Munca femeii în România”, în care nota, printre altele, date statistice care evidenţiau că entuziasmul româncelor pentru studiu a crescut semnificativ în numai 25 de ani de la primul bacalaureat, la 432 de absolvente de liceu, 40 de licenţiate în Litere, 21 în Ştiinţe, 12 deţinătoare de titlu de doctor în medicină, una în Drept, 2 în Farmacie şi lista continua. Era un progres, la care Maria a contribuit, fără îndoială. În timpul Primului Război Mondial, lucrează ca medic primar la Institutul şi Internatul Evanghelic, dar problemele de sănătate o obligă să renunţe la post şi să se retragă din toate activităţile sociale. A murit la doar 59 de ani, în 1916.

Iulia Hasdeu a trăit puţin, dar, aşa cum spunea tatăl ei decenii mai târziu, a supravieţuit cel puţin o jumătate de secol prin ceea ce a lăsat în urmă în scris. S-a născut în 1869 şi a fost unul dintre acei copii care ard etape pentru că sunt mai dotaţi decât ceilalţi: citea şi învăţa franceza la 2 ani, termina clasele primare la 8 ani, liceul, la 11, ca la 16 ani să fie prima româncă admisă la Sorbona, unde începea şcoala de muzică. În România isprăvise deja Conservatorul. Dar nu au trecut nici doi ani şi Iulia a descoperit că suferă de tuberculoză. S-a ambiţionat să îşi dea doctoratul, dar nu şi-a dus visul la îndeplinire pentru că aerul Parisului nu îi făcea bine. A plecat în Elveţia, la tratament, dar tatăl ei, Bogdan Petriceicu, a adus-o tot în România, sperând într-o minune care din păcate nu a venit. Iulia murea înainte să atingă majoratul, pe 29 septembrie 1888, la ora 1 şi jumătate noaptea. De aici mai departe, nimic nu mai urmează firul logic, nu al celei pământeşti în orice caz. Scriitorul şi filologul Bogdan Petriceicu, tatăl ei, şi-a revenit cu greu după pierdere, fixându-şi gândul asupra orei la care fiica lui a murit, s-a refugiat în tainele spiritismului şi în scris.

În martie 1889, pe când scria la „Sic cogito”, o lucrare despre spiritism, mâna, controlată inexplicabil de o forţă exterioară, a început să scrie, cu scrisul şi semnătura fiicei lui: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Iulia Hasdeu). Iar cavoul Iuliei de la cimitirul Bellu, precum şi castelul memorial de la Câmpina au fost, aşa cum a povestit Bogdan Petriceicu, ridicate la indicaţiile ei, primite din lumea de dincolo. Ambele sunt înţesate de simboluri. La intrarea în cavou stă scris:

Trecători, priviţi d-asupra; cugetători, căutaţi în lăuntru: moartea dă viaţă”, iar cupola şi scările interioare tocmai către cer par a duce.

Crede în Dumnezeu, crede în nemurirea sufletului”, „iubeşte şi ajută fără a precugeta la folosul tău” sau „nu necinsti pe tine însuţi, ca să te cinstească alţii (…) Când faptul ştii, atunci adevărul ştii”.

În castel , tronează busturile „trinităţii” – Hristos, Victor Hugo şi William Shakespeare – iar clădirea este construită pe un plan în forma unei cruci, cu trei turnuri la care se ajunge urcând şapte trepte, trei pivniţe, şapte volume de cărţi suprapuse încrustate sub jilţurile de la intrare, trei scaune în camera Iuliei. Timp de 13 ani, Bogdan Petriceicu Hasdeu a transcris 101 şedinţe de spiritism, la care participau persoane care aveau capacitatea de a pune oamenii în legătură cu spiritele, pictori şi însuşi I.L. Caragiale. În franceză sau chiar arabă (deşi nu cunoştea limba), Iulia le dicta celor intraţi în transă deseori în întuneric complet, zeci de pagini pe care Bogdan Petriceicu le transcria apoi, cuvânt cu cuvânt. Toate au urmat parcă o înşiruire de cuvinte scrise de Iulia pe hârtie cu doi ani înainte să moară: „Cine te va desluşi ochilor lor? Moartea”. În 2005, a fost reeditat un volum de poezii, lucrări în proză şi teatru şi diverse gânduri pe care părinţii Iuliei le-au găsit în caietele ei după şi înainte de moarte, pe multe dintre ele Iulia nevrând să le publice în timpul vieţii, pentru că nu erau încă perfecte. Timpul, iată, le-a făcut să fie astfel.

Va urma.

Citiţi şi

Prima vizită oficială la Paris, după 20 de ani de la moartea Dianei

Poate geanta asta să te facă să înveți tango?

Vreau un bărbat bun… Bine, toate vor!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,209 views

Your tuppence

  1. AndreipOP / 4 August 2014 21:52

    Așa este că, la Virginia Zeani, ați scris ”într-una dintre desele sale vizite în ţară” fără să vă documentați? Vizitele doamnei Zeani în România, în ultimele 2 decenii, au fost foarte puține, deoarece, la vârsta domniei sale și cu probleme în ceea ce privește deplasarea – are artrită – îi este extrem de greu să plece departe de casă.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Modista Gabriela Dumitran și pălăriile ei minunate | Catchy / 10 July 2013 14:51

    […] pentru artişti geniali. Mă refer la Ana Brâncoveanu (Anna de Noailles), Martha Bibescu, Renée Perle, Regina Maria, Elvira Popescu, Alice Cocea, Maria Tănase, Henriette Yvonne Stahl… Sunt muze […]

    Thumb up 3 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro