Români pe Mount Camerun

Dan Petrescu

8 December 2016

Dan PetrescuObiectivul

Despre Camerun se spune că este Africa condensată într-o ţară. Ai aici toate formele de relief, de vegetație, de faună și chiar de populații – anglofoni, fracofoni, populații cu origine nubiană – nilotică, bantu, pigmei, chiar arabă… Și, paradoxal totuși, nu sunt multe locuri unde turistul de rând poate să meargă să se bucure de această diversitate naturală și culturală. Tot nordul și estul țării, unde se găsesc parcuri naționale de savană, unde  poți să vezi animale, este închis din motive de insecuritate – Boko Haram, Seleka etc. Se poate vizita vestul țării cu cultura Bamileke, cu a sa faimoasă „Route des chefferies”. Te mai poţi duce să te bucuri de plajă înspre sud-est. O discotecă, două în Douala, niște maimuțe și gorile triste într-o îngrăditura lângă Yaounde… un muzeu cu artă africană… și muntele Camerun.

El este, într-adevăr, ceva. Se ridică de lângă coasta Atlanticului până la 4100m, fiind cel mai înalt vîrf din Africa de Vest și Centrală. Este și relativ accesibil, fără pereți abrupți și dificili, fără populații ostile. O potecă bine bătută ajută turiștii și s-a creat o adevărată industrie de ghizi și porteri care îți asigură logistica expediției. Căci, să fie clar, pe Mt. Camerun nu te duci ca pe Vârful Omu, excursie de cinci ore sau cu gondola pe Kitzsteinhorn. Deși accesibil și vizitat, rămâne o provocare.

harta-cameron

Pe care mă chinuiam să nu o accept. Aveam argumente: glezna mea scrântită și care mă chinuie de mai bine de 40 de ani: genunchiul bulit la schi acum câțiva ani și pe care tenisul și alergarea l-au dat gata… Mai recent, uite că sunt diagnosticat și cu o discopatie lombară , de când am aflat de ea, chiar mă deranjează :). Şi dacă mă uit și la rucsăcelul ăsta care îl port în pozitie ventrală, plin cu slăninuță… vreo zece kile! Unde dracu’ să mă mai urc eu 4000 m altitudine!! Îngerașul meu de pe umărul drept îmi spune: „Stai naibii acasă! Ai 58 de ani, ești gras și beteag. Îți ajunge că te duci la vânatoare și bați jungla și savana și toți coclaurii câte patru cinci ore duminicile după trei ciori! Vrei să-ți rupi ceva să nu mai poți să faci nici asta!” Însă drăcușorul de pe umărul stâng, cu vocea blândă a prietenului meu Romulus îmi șoptește suav: „Auzi, dacă dau curs invitației tale și vin în vizită, hai să facem Mt. Camerun! Să am și eu un vârf în palmares! Pari în plină formă!” Hmm… nu știu dacă glumeşte sau nu… Oricum, prietenul Romulus își face cadou de ziua lui, în fiecare an, o aventură. Anul trecut a fost cu un Mig până în stratosferă. Anul ăsta, mai modest, cu mine pe Mt. Camerun, la 4100.

Pregătirea

Asta se întâmpla în iulie. Asigurat acum de un camarad de drum și de o dată fixă, provocarea pare acceptabilă și mă concentrez pe  temerile îngerașului. Am trei luni și ceva să mă pun în formă. Mizilic!

Punctul unu: să slăbesc 15 kg. Checked! E simplu, mănânc mai puțin și mai deștept (zero alcool). Am o mică cădere în păcat timp de două săptămâni înainte de expediție. Plec în misiune două săptămâni în Liban. Să-mi zică mie cineva, pofticios prin natura lui, că a reușit să țină regim în Liban! Noroc că bucataria libaneză nu îngraşă! Dar vinurile… Mă rog, la un 12 kg tot m-am menținut.

Punctul doi: Glezna și genunchiul. Checked! Folosim YouTube, găsesc un filmuleț care ne învață cum să ne fortificăm mușchii care suportă glezna și genunchiul – facem exerciții regulat (mă rog, cât de regulat pot eu).

Punctul trei: Spatele. Checked /unchecked, checked /unchecked… Am încercat cu exerciții de pe YouTube.. prea puțin. Cu cât slăbesc mai mult, cu atât mai mult se schimbă geometria cu care spatele meu este obișnuit și mă doare din ce în ce mai rău… Aflu că în Yaounde există un fizioterapeut format în State și care a venit aici și a deschis o șandrama unde face fizioterapie. Scump al dracu’, dar hai să-l încercăm. Și a mers, să-i dea Dumnezeu sănatate. La prima ședință mi-a pus la loc vertebra și am început să merg drept. Apoi totul a fost floare la ureche.

Am chibzuit și am hotărât să nu fac antrenamente. Altele decât hălăduiala prin savană în fiecare duminică, alergând după potârnichi și bibilici. Nu vreau să mă accidentez sau să-mi uzez vreo încheietură! Mă bizui și pe experiența mea de zeci de ani de mers pe munte, de a-mi economisi efortul, de a păși cu grijă, deliberat.

Întru în corespondență cu HADY – un ONG de tineret, care se ocupă și de expediții pe Mt. Camerun. Este recomandat de ambasada americană din Yaounde (unde am niște prieteni). Rezerv zilele respective și stabilim și traseul. Se pleacă din orăşelul Buea. Vom urca pe drumul cel mai direct, clasic. Prima zi cam opt ore de mers, până la altitudinea de aprox 3100 m unde se află un adăpost (Hut 2). Dormim în cort. A doua zi, după atingerea vârfului, se coboară până în locul Mann Spring, altitudine în jur de 2200m, unde se campează din nou. Cam 12 ore de mers. A treia zi se coboară şapte-opt ore  până într-un sat aproape de Buea, de unde ne iau băieţii cu o mașină.

Aventura începe cu formalități. Să-i scot viza de intrare lui Romulus… Camerunul nu încurajează, de fapt, turismul și obţinerea vizei, iar dacă nu există ambasadă, este o aventură …cozi pe la inspectorate de poliție, cereri și declaraţii, dovezi de domiciliu, de bonitate financiară, bilete, copii de pașaport, etc, etc… Cam în două săptămâni s-a rezolvat.

Romulus nu are o experiență de munte prea vastă. Însă este într-o formă excelentă. Antrenamente de două ori pe săptămână, gimnastică și work out de întreținere zilnic. Ne sfătuim ce echipament să-și ia și ce să aducă. Lista mea este scurtă: hrean, muștar de Tecuci, zacuscă, salam de Sibiu și bețe de trecking. Din Liban îmi iau o lampă de cap și niște ghete de hiking ușoare și foarte confortabile. Bocancii mei de vânătoare sunt foarte grei, groși și înalți (anti mușcături de șarpe), așa că nu-i iau. Piesa de bază este hanoracul goretex, ușor și ultra scump, pe care mi l-a luat Doina cadou și care s-a dovedit salvator.

Începe expediţia

A doua zi după ce vin din Liban ajunge și Romulus și mă duc la două noaptea să-l iau de la aeroport. Trebuie să dau la poliția de frontieră originalul vizei eliberate de Surete Nationale. Mă asigură că a adus salamul, zacusca, muștarul și bețele de trecking, așa că dau viza polițistei de serviciu :).

Drumul de la Yaounde la Buea, trecând prin orașul port Douala, este fără peripeții, iar Romulus absoarbe tot peisajul și mulțimea de senzații care te bombardează când vii din România într-o țară africană tropicală. Culorile țipătoare, pământul roșu, gunoaiele omniprezente, taxiurile galbene și mişcarea lor browniană. Însă rezistă și este chiar un pilot bun cu telefonul în mână când traversăm Douala, un alt exemplu de trafic haotic. Ajungem pe seară la Buea, la un mic hotelaș, unde ne întâlnim cu Walters, un fel de șef al HADY, organizatorii expediției. Punem la punct cum se va desfășura totul. Sunt foarte profesionali, au avut asistență de la voluntari americani. Pe scurt, vom avea un ghid, pe Harry, fratele lui Walters, care ne va însoți tot timpul, și trei porteri care vor duce apa (8 litri de om), mâncarea, corturile, sacii de dormit. Eu îmi țin un rucsac mai mic în care am apă pentru o zi (doi sau patru litri), mâncare/gustări energetice pentru cele trei zile, hanorac, pulovăr, aparat foto, trusa de prim ajutor și alte chestii din astea de care nu mă despart. Cu totul, cam șapte – opt  kg. Romulus preferă să-și ia cu el rucsacul mare și duce cam 10 – 12 kg. Poate să vă pară exagerată această descriere, dar când urci pieptiș câteva ore, fiecare sută de grame începe să conteze.

cameron-7

După ce discutăm traseu și logistică, stăm puțin de vorbă cu Walters despre Buea. Orașul este în oarece fierbere. Aici populația este anglofonă și din 1960, cu toate eforturile guvernului, încă nu sunt împăcați cu ideea de a fi parte din Camerunul francofon. Acum guvernul a cam apăsat pe accelerație, aducând numai profesori și judecători francofoni, care nu ştiu engleză și judecă după dreptul civil, nu cel cutumiar, modelul englez. Aşa că profesorii, elevii și avocaţii sunt în grevă. Școlile nu mai funcţionează și nici tribunalele. Altfel, lucrurile sunt calme… încă. Adorm fără probleme în camera decorată kitsch, dar care este curată totuși și are și un duș!

5.30, deșteptarea. Separarea bagajelor, ce rămâne în maşină, ce merge cu noi. Mic dejun bogat, mănânc mult dulce să îmi fac provizii de carbohidrați. O să am nevoie de energie multă, nu mai este cazul să ținem dietă. La 6.30, Walter ne duce la închisoare. Literalmente. Poteca de ascensiune pe Mt. Camerun începe în fața închisorii din Buea. Ne întâlnim cu Nelson, Smith și Ivo, porterii noștrii. Niște băieți ca brazii, cu picioare sculptate în abanos. S-au dovedit tot timpul niște băieţi excelenţi! După tabăra 1, ei vor merge pe un alt drum, fară să mai urce, la tabăra 2, la Mann Spring. Dar în prima zi fac același urcuș dureros ca și noi. Se definitivează bagajele. Ne strângem în cerc, ne reculegem și ne rugăm să avem un drum bun și să fim feriți de rele. Să speram că Dumnezeul muntelui ne va proteja. Și pornim.

Ascensiunea

Ne așteaptă cea mai grea zi a expediției de trei zile. Plecăm de la 1000m altitudine și prima tabară este la 2850. La început, poteca urcă destul de lin și, după ce depășim grădinile închisorii, intrăm în pădure. Eu merg primul ca să mențin ritmul, după mine Romulus și la coadă Harry, ghidul. Cam asta a fost formația în cea mai mare parte a timpului. Impun un ritm care mi-a servit toată viața mea de montagnard. Încet și constant. Dacă panta este mică, pasul se întinde ușor. Cu cât este panta mai mare, cu atât pașii sunt mai mici, cu micropauze de la un pas la altul. Un mers deliberat. Și atunci urci constant, fără pauze, fără gâfâieli, fără hăhăieli. Asta dacă ești singur sau cu băieţi mai taciturni! Dar te pui cu Romulus! Nu poate să tacă! Are o mie de întrebări și de comentarii la care eu raspund laconic: „Much talk, no walk” sau varianta „Long walk, no talk”. Degeaba, condiția lui fizică îi permite să vorbească și să urce… Așa m-a chinuit o zi jumătate! Dupa aceea am coborât, așa că puteam să vorbesc…

cameron-5

 

Pădurea este frumoasă. Jungla primară, virgină, cu copaci uriași, cu liane năpădite de mușchi. La un moment dat, dăm de un portal care ne anunță că intrăm în Parcul National Mount Camerun. După încă cîteva sute de metri, găsesc și un cartuș tras… Mdah… Facem scurte pauze la fiecare 300 de metri altitudine, cam la o oră… Răsuflăm un pic și re-pornim… Un prânz scurt (multe chestii dulci) la o cabană a ranger-ilor parcului. Îmi împart cu generozitate biscuiții și povestesc fabula cu Esop și coșul de mâncare. Porterii se amuză copios și vor adopta pilda. Apoi iarăși urcăm și iesim la golul alpin la 2200m. Ah… golul alpin! Senzația de deschidere, de libertate pe care ți-o dă! Aerul rece, vântul mai tăios! Priveliștea care se deschide, cu sate și drumuri undeva departe, mici… Iarba care se unduiește… Simt o bucurie care mă umple… Mi-a lipsit muntele, acum îmi dau seama ce mult mi-a lipsit. Respir adânc aerul de gol alpin și efortul parcă nu mai este așa mare, deși panta s-a accentuat și crește din ce în ce mai mult. Ajunge la mai mult de 45 de grade, iar poteca urcă drept, fară nicio serpentină, fară nicio curbă, trasă cu sfora pe linia de cea mai mare pantă. Ma gândesc cu ușor parapon la cine a fost deșteptul care a trasat-o așa. Cineva gen ofițerul idiot pe care l-am avut în armată, la vânători de munte, care ne făcea să alergăm numai la deal, direct în sus… Îmi păzesc genunchiul, mă sprijin mult în bețe. Îmi reglez respirația, am nevoie de mai mult oxigen să ard glucidele și simt cum mă energizez. Îmi dispare frica surdă că nu o să rezist, că o să obosesc, că o să mă lase glezna sau genunchiul. Doar mă bucur de munte! Și, brusc, de după un mamelon se deschide câmpul numit Hut 2, unde ar fi să facem tabăra 1. Câteva bungalow-uri în construcție, agățate de pantă, o șandrama mică de tablă și atât. Eu mă simt încă în formă, Romulus este plin de vervă și am putea continua, dar porterii au nevoie de repaus și aici se face tabăra în mod tradițional. După noi, ajung și doi finlandezi, niște băieți tineri care cutreiră lumea. Simpatici ungrofinicii! Atât că ocupă cel mai bun loc de pus cortul, aici unde orice loc plan este privit cu lăcomie… Cortul nostru ajunge mai târziu și numai după ce Romulus coboară câteva sute de metri până la porterul Nelson care era cam dărâmat și preia o parte din bagaj.

cameron-8

Suntem cam la 3000 de metri și bate un vânt destul de tăios, aşa că este friguț. Ca să mâncăm, ne înghesuim în baraca de tablă, stăm pe pseudo-banchete. Focul ne încălzește mâncarea și fumul ne intră în ochi, conform unui corolar al legii lui Murphy care zice că fumul va bate acolo unde te așezi. Mâncăm, plini de bună dispoziție, un amestec de orez cu fasole și urme de carne pe undeva și bem câteva căni de ceai fierbinte. Facem glume cu porterii și cu muncitorii de aici. E așa ușor să-i faci să râdă! La 6.30 se face întuneric la tropice, așa că părăsim focul din șandrama și ne refugiem în cort, unde ne înfofolim în sacii de dormit ca niște nimfe 🙂 înfrigurate… Cănile de ceai cald se răzbună și, cu toată oboseala fizică, nu dorm bine.

Scularea la 5.00. Un mic dejun foarte energetic, la botul calului, în dărăpănătura de tinichea, la foc. Plus cafea! Lăsăm porterii să strângă cortul. Îmi iau minimumul de lucruri în rucsac și plecăm. Vremea este bună, dar un plafon de nori acoperă vârful, iar vântul continuă să bată. Cam după o oră de mers pieptiș, cu pasul acela… măsurat, luăm o mică pauză și vedem finlandezii cum se apropie de noi. Avem un puseu copilăros și decidem că nu-i lăsăm pe ungrofinici  să ne-o ia în faţă și să cucerescă vârful înaintea noastră! Mândrie națională, ce naiba! Ceasul meu, care are și altimetru, se comportă ciudat. Cred că nu a fost calibrat pentru astfel de altitudini. Oricum, nu-i nimic, poteca duce într-un singur loc. Încă puțin și ajungem la Hut 3, altitudine 3775m. Un adăpost din piatră, cu niște priciuri. Este binevenit, vântul și frigul încep să se facă simțite și suntem puţin obosiți. Aici se face echiparea pentru vârf, unde, acum aflu, o să fie foarte frig. Mă uit la ce este afară și sunt de acord, atâta că realizez că eu nu mi-am luat hainele groase. Harry nici nu se gândește să împartă cu mine unul din cele șapte pulovere pe care le pune pe el. Sau cele două perechi de mănuşi sau masca de față sau cele două căciuli. Romulus, care și-a cărat rucsacul cu el, mai generos, îmi dă o cămaşă de corp și îmi pun la piept husa aparatului foto, din material cu buret, super izolant. Îmi mai pun sub maiou și pălăria, care nu are nicio șansă să stea pe cap pe vântul ăsta. Închid toate deschizăturile hanoracului meu Salomon și devin izoterm. Nu am căciulă, dar gluga o să mă protejeze suficient.

Când să ieșim, intră ungrofinicii care nu par afectați de vânt și frig, cred şi eu…

Cucerim vârful

Continuăm urcarea, însă ceața devine foarte deasă și vântul are rafale de până la 100km/h. Stăm mai grupaţi, poteca deja nu se mai vede bine. Harry ia prima poziție și indică drumul. Mi se pare că au trecut doar câteva minute de luptă cu vântul… altimetrul meu e pe undeva la 3900, când Harry se întoarce și strigă la mine să stăm cât mai puțin aici. Nu înțeleg și îmi arată la câțiva metri, în ceața deasă, placa care marchează vârful „Mt. Cameroon 4070” (de fapt, sunt 4095).  În viscol deja, ne facem poze și filmulețe. E greu să-ți scoți ochelarii, dar fotogenia asta… Nu-mi vine să cred când Romulus începe să se dezbrace. Vrea să-i fac o poză cu T-shirtul desenat de fiul lui. Îl înțeleg, dar sub T-shirt și hanorac nu are decât un baselayer cum mi-a dat mie și este în real pericol de hipotermie. Și mie vântul și frigul ăsta parcă mă îndeamnă să-i dăm bice și să nu zăbovim la o cafea. Iau o pietricică și umplu o sticlă de plastic cu nisip de pe vârf, să am amintire. Noroc că nu sunt mulți geologi care să urce aici, altfel ar descrește înălțimea.

cameron2

Un semn și Harry o ia înainte cu un mers destul de robotic. După primii paşi de coborâre, cu vântul în spate deja, mă cuprinde o senzație euforică: „Am reuşit!” Am cucerit vârful, cu o gleznă și un genunchi paradite, supraponderal, cu o discopatie, cu toate cele! Mă bucur în linişte, în sinea mea. Douăzeci de minute mai târziu, sub nor, vântul s-a mai domolit, Romulus și cu mine ne bucurăm acum ca niște copii și glumim, „schiem” pe nisipul vulcanic instabil, alunecând cu viteză la vale. Harry, când ne uitam la el, este încă robotic… Romulus îl verifică și constată că omul este, literalmente, înghețat. Noi suntem calzi, el este un sloi ambulant. Îl luăm și-l frecăm și îl încălzim cât putem, îi punem mâinile la subsuoară și încet, încet devine mai uman. Îi dăm, în special, multe sfaturi și îi povestim cum e în România pe ger. Nu cred că va îngroșa rândurile migranților.

Restul drumului până la Mann Spring este excepțional de frumos. Forme de lavă fantastice amestecate cu flori de toate culorile. Roci roșii și negre cu galben și violet pe multiple planuri…O încântare vizuală. Dar tot greu. Poteca continuă cu un mic coșmar, printr-un câmp de lavă și piroclastite încă neconsolidate care este foarte crunt cu genunchiul meu. La fiecare pas, bombele vulcanice, niște bolovani rotunzi, se rostogolesc sub picioarele noastre și facem echilibristică să ne ținem pe picioare. Foarte dur, obositor. Ne uităm cu jind la capătul câmpului de lavă care se vede undeva spre orizont… Harry, în continuare undeva în spate, iar eu fac pe Winetou să găsesc poteca după urmele mai proapete ale ungrofinicilor care, în sfârșit, ne-au depășit la un popas. După cam două ore, ajungem la câmpurile de iarbă „grassland”. Terenul nu este cu mult mai bun pentru încheieturi, tot cu denivelări, ascunse acum de iarbă. Dar „bucuroși le-om duce toate”… după încă o oră de mers printr-un platou în care recunoaștem cratere mai noi sau mai vechi, ajungem la un drum. Două Unimog-uri aduc materiale pentru o staţie de transmisie undeva pe un vârf… dar lăsăm drumul și poteca ne duce la un crater vulcanic noou nouț… niciun fir de iarbă încă, din interior se simte un ușor miros de sulf – fumarole încă active. Acest crater este cel mai nou, s-a format în 2010 și mergem pe câmpul de lavă care s-a scurs din el. Pentru geologul din mine a venit Moş Crăciun!

Momentul penibil vine la câteva minute mai târziu, mergând din nou prin iarba înaltă. Genunchiul meu, în sfârșit, protestează. Simt durerea ascuțită care știu că însemnă că ligamentul meu s-a mai rupt sau s-a mai traumatizat și inflamat puțin… mai mult. Nu mă mir. Am abuzat de el pe câmpul de lavă. Dar ce o să facem în continuare? Deoamdată merg încet, încet, sprijinindu-mă în bețe, până la câmp. Din fericire, nu mai este mult, doar cam doi kilometri. Ajuns acolo, abia mai pot să merg.

cameron-3

Dar, oricum, sărbătorim! Terminăm sticla de afinată adusă de Romulus și mult apreciată de porteri (și de mine). Tabăra este minunată, într-un luminiș în pădure, cu un foc în mjloc și mâncăm din nou amestecul de orez cu fasole și, de data asta, cu niște urme de pește afumat. În apropiere se construiesc, ca și la Hut 2, bungalow-uri pentru viitorii turiști. Aflu că-l și cunosc pe responsabilul de proiect, un fost colaborator de la WWF.  Papa bun, afinată, oboseală fizică, decompresia după tensiunea drumului… toate condițiile pentru un somn neîntors… dar stomacul meu nu este de acord și petrec o bună parte din noapte călărind peste Romulus și şchiopătând până la buda care este undeva… departe.

Coborârea

Ketonal seara, ketonal dimineața. La 5 dimineața, cafea și consiliu cu Romulus, Harry și porterii, să vedem ce facem. Putem fie să chemăm o mașină să vină să mă ia de acolo (14 ore minimum). Sau Romulus să se ducă și să vină cu mașina mea (o zi jumătate) sau, opţiunea mea favorită, să încerc să merg încet-încet, fără să forțez genunchiul. Riscul este să pățesc una urâtă, să se rupă un ligament și atunci porterii trebuie să mă ducă pe targă. Si ei trebuie să înțeleagă asta. Înțeleg și sunt de acord cu acest risc. Romulus este și el de acord cu această soluție. Ca să țin în loc cât mai puțin echipa, plec imediat. Și este minunat. Merg cam două ore jumătate singur, prin golul alpin, prinzând răsăritul soarelui. Liniște, pace, vântul e blând și mângâie iarba care se unduieşte în valuri. Mintea mea aude o nocturnă de Chopin… privesc panorma. „Hei, salut! Cum merge?” Ah! Mi-a stricat momentul!

Cam de acolo intrăm în junglă! Super junglă, cu ceața strecurându-se printre lianele îmblănite cu mușchi, cu strigătele toucanilor și papagalilor… Nu degeaba în această junglă, nu departe de aici, s-a turnat filmul Tarzan. Nu vreau să povestesc mult despre această coborâre. Important este că am facut-o în opt ore, cu doar o oră mai mult decât se face în mod normal. M-au ajutat porterii care mi-au luat și rucsăcelul mic și m-a ajutat și hotarârea mea că pot să merg până la capăt. Adevărat că, pe masură ce înaintam și terenul devenea mai plat, mi-era mai ușor să merg. Era greu la coborâri mai abrupte, pe rădăcini alunecoase. Adică cam 80 % din drum.

cameron-6

Ajungem la Bokawongo, un sat la altitudinea de 900 metri la ora 2.30. Bere caldă, îmbrățișări, declarații de „trail brother” și relaxare, aşteptând mașina care ar fi trebuit să fie cu vreo doi kilometri mai amonte și cu două ore mai devreme… Suntem totuși în Camerun. Despărțirea de porteri este una epocală! Porterii noştri ca brazii îl provocaseră pe Romulus la o întrecere prietenoasă de scanderbeg (bras de fer). Și el a acceptat înainte să ne despărțim. Și i-a pus, rapid, pe primii doi, iar al treilea însă a abandonat, vezi scena aici. Cred că putea după aia Romulus să le ceară orice, a devenit idolul lor!

SMS Doinei că am ajuns cu bine. Vine înapoi un email în care ne avertizează că este răzmeriţă în toată zona anglofonă, armata e pe străzi, s-a tras, oameni împușcati. Să avem mare grijă! Ca de cele mai multe ori, securitatea UN a exagerat. Adevărat că vedem riot police în Buea și multe filtre de jandarmi, dar lumea e liniștită aici.

Seara ne relaxăm la un hotel pe plajă la Limbe, cu un cocktail (două, mă rog). Mergem ca roboții, cu febră musculară, rosături, dar mândri de noi. Pentru amândoi este una din aventurile de referință care nu se uită. Am transpirat împreună, ne-am mirosit în cort, ne-am făcut de mâncare, ne-am sprijint, ne-am bucurat împreună, ne-am apreciat reciproc. Am devenit tovarăşi de drum, deși expresia locală „trail brothers” mi se pare mai potrivită! Filozofăm despre viață și ajungem să apreciem citatul al cărui autor nu-l mai știm “Viața e scurtă, dar dacă o trăiești cum trebuie e suficientă” . Da. Am cucerit Mt. Camerun – am trăit cum trebuie.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Poveste pentru adulţi povestită de copii

Cred că așa se simte frica de moarte

Dacă Africa alege demnitatea, economia americană are de suferit!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,120 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro