Romeo și Julieta bătrâni

Cristina Winters

9 April 2014

Cristina Winters 1Seară sumbră de toamnă. Romeo își aprinde încă o țigară. Se uită gânditor pe geam. Cartea pe care o citea îi cade din mâini. Cade neglijent pe canapea, cu coperțile în sus. William Shakespeare. Julieta bea absentă din paharul de vin. Ce seară sumbră… Îl privește la fel de absentă pe Romeo. E atât de obișnuită cu prezența lui încât nimic nu o mai miră. Cartea căzută pe canapea, fumul de țigară, privirea lui gânditoare.

– Tu ai regretat vreodată că am jucat în piesa aia de teatru? răsună dintr-odată vocea lui Romeo.

– Nu știu, am făcut-o pentru bani. Eram tineri. Nu ne păsa de nimic. Mai ții minte ce am făcut cu banii?

– Nu am uitat. Am uitat doar anumite lucruri. Dar majoritatea le-am păstrat. Am închiriat cameră deasupra restaurantului chinezesc, am plătit chiria în avans pe un an, ne-am cumpărat un pat nou și așternuturi de bumbac maro.

– Nu ne păsa de nimic. Făceam dragoste în mirosul de mâncare chinezească. În fiecare seară după ce ne întorceam de la teatru. Eram obosiți de minciuna de pe scenă dar nu oboseam niciodată unul de altul.

– Da, era altfel atunci. Eram neobosiți. Nu jucaserăm decât într-o singură piesă de teatru. O tragedie de care ne băteam joc după ce făceam dragoste. Râdeam de conflictul dintre Montague și Capulet, ne băteam joc de Paris și de faptul că tu trebuia să fii o joyful bride. Așa ți se impunea. Tu nu ai fost niciodată o joyful bride.

– Nu, nu am fost. Nu am știut cum. Dar am fost mereu sinceră. Loială. Față de mine și de tine. Poate ar fi trebuit să o cauți mai bine pe Rosaline la bal. Să nu mă găsești pe mine în locul ei.

– Uite, asta nu îmi place la tine. Ești prea sensibilă. Plângi de fiecare dată când găsești o buburuză pe masa din bucătărie sau în grădină. Știi că buburuzele sunt otrăvitoare?

– Nu, nu știam. Dar știu că dragostea poate fi otrăvitoare. Tu mă mai dorești?

– Câteodată. De fiecare dată. Dar altfel. Mult mai matur decât atunci.

– Am îmbătrânit. Cu fiecare rol pe care l-am jucat. Tu te-ai maturizat. Eu am îmbătrânit. Mai ții minte când regizorul mi-a spus că nu mai pot să joc rolul Julietei pentru că am riduri în jurul ochilor? Ție nu ți-a spus nimic, ți-a oferit o altă Julieta.

– Dar nu am acceptat. Am renunțat împreună la tragedia pe care spectatorii o transformaseră în cliché. Și tot ce a urmat a fost mediocru.

– De ce nu ai acceptat? Otravă puteai să bei și alături de o străină.

– Pasiunea nu puteam să o simt alături de o străină. Tu erai… altfel. A mea.

– Pasiunea… Ce s-a întâmplat cu ea? O mai simți?

– Câteodată. De fiecare dată. Dar altfel. Mult mai matur decât atunci. Tu?

romeo si julieta

– În momentul în care am devenit prea bătrână pentru rol s-a schimbat ceva în mine. Și în tine. Am muțit. Faptul că mi-au spus că sunt prea bătrână m-a întristat. Nu m-am gândit niciodată că voi îmbătrâni. O Julieta bătrână. O întruchipare ofilită a dragostei și a sacrificiului extrem. Am înghițit otravă de dragul tău. L-am alungat pe Paris. Mi-am renegat familia. Am devenit o eroină. Am simțit atât de multă dragoste încât mi-au crescut riduri sub ochi. Și tu… te-am iubit ca o nebună pe scenă și în camera de deasupra restaurantului chinezesc și de fiecare dată când schimbam așternuturile era ca și cum aș fi spălat dragostea și pasiunea. Te-am iubit atât de pasional încât am consumat tot ce putea fi consumat.

– Julieta, tu confunzi scena cu viața. Orice Julieta are riduri sub ochi și orice Romeo se satură de a fi iubit pasional. Vrea normalitate.

– Normalitate?

– Da, obișnuință. Ții minte când am fost la acvariu? La noul acvariu care se deschisese în oraș? A fost ideea ta.

– Da, îmi aduc aminte. Ne-am plimbat ore în șir printre rezervoarele cu apă albastră și nu ne-am zis nimic.

– Te-am privit. Erai la fel de albastră ca apa din rezervoare. Aveai o rochie de un albastru pal și o brățară din scoici albastre. Te-am iubit atunci mai mult decât oricând. Te-am dorit atunci mai mult decât oricând. Mai mult decât în camera de deasupra restaurantului chinezesc. Când nu ne păsa.

– Dar nu mi-ai spus nimic.

– Nu, nu ți-am spus. Normalitate. Lipsa tragediei. Romeo și Julieta tăcuți. Lipsiți de conflicte între familii bogate, lipsiți de dramă, lipsiți de teatru. Noi doi. Cei adevărați.

– Și eu te-am privit atunci. Și te-am iubit. Poate mai mult decât te-am iubit pe scenă.

Romeo ridică cartea căzută neglijent pe canapea. Se uită gânditor la ea.

– Asta nu e decât o poveste tragică. Pe care noi am jucat-o de sute de ori pe scene prăfuite pentru spectatori care veneau la teatru în căutare de povești neadevărate. De câte ori o Julieta s-a sinucis din dragoste? Normalitate. Cu toții mergem la teatru în căutare de drame dar de fiecare dată ne întoarcem la obișnuință. La normal. La dragoste imperfectă. La pasiune slăbită în intensitate. La piele îmbătrânită. La buburuze care ne fac să plângem.

– Sunt fericită că am rămas împreună după ce piesa de teatru s-a sfârșit. Sunt fericită că am trăit normalitatea. Și drama ne-a folosit. Când nu ne păsa de nimic. Când eram prea tineri ca să ne pese. Vrei ceai?

– Da, hai să bem un ceai și să mâncăm prăjiturile pe care le-ai copt la amiază.

Romeo o privi cum se îndrepta spre bucătărie. Purta o rochie de un verde pal și avea părul cărunt. Acum câteva zile o privise în timp ce îngrijea florile în grădină. Îi plăceau hortensiile. O privea în timp ce soarele de toamnă îi aluneca pe glezne. O iubea. Și o dorea ca atunci. Dar totuși altfel. Matur. O respecta. O văzuse ridicând o buburuză de pe o frunză. Plângea. Femeia asta pe care o cunoștea pe dinafară era singura femeie care era capabilă să plângă de frumusețe. Julieta. Julieta bătrână, însoțită de buburuza ei care o făcea să plângă, era fericirea pură. Dorința pură. Pasiunea pură. Viața îi era scena. Normalitatea era piesa lor de teatru. Și buburuza întruchipa drama de a trăi, incertitudinea, șovăiala, otrava.

De dragul ei, ar fi înghițit otravă. Fără dramă.

De dragul lui, ar fi înghițit buburuza otrăvitoare.

Citiţi şi

Motivul pentru care merită să trăieşti

80% dintre femei mimează orgasmul pentru că 80% dintre bărbați mimează preludiul

Despre dragoste nebunească şi realitate

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,298 views

Your tuppence

  1. Biuel / 10 April 2014 1:18

    Superba perspectiva. Eu ma intreb, ca simplu cititor, ca o umbra ce poate vorbi, daca nu cumva povestea lui Romeo este doar o forma evaziva de a exprima ce a simtit insusi Shakespeare… Mai alteram putin aici, mai putin aici, “otravim” finalul ca sa nu dam chiar pe fata povestea… Eu nu cred, nu pot concepe ca povestile trecutului sa fie doar geniu, sa fie nascute din pura arta a cuvantului. Eu cred, chiar pasional, ca arta cuvantului le-a conferit artistilor acul cu care sa coase propria lor experienta… Tu nu crezi asta? Crezi ca daca Shakespeare ar citi articolul tau, crezi tu oare ca nu ar rade? Stii ce cred eu? Eu cred ca tu nu ai scapa… eu te asigur ca Mister S te-ar felicita razand.

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro