Roz Townsend: “A avea o idee nu înseamnă a deţine adevărul”

catchy

3 August 2012

Roz Townsend: „Atunci când scopul tău este acela de a-l convinge pe celălalt că tu ai dreptate şi el greşeşte, nu comunici. Credem cu tărie că a avea dreptate e mai important decât a fi generos şi aplicăm modul acesta de a gândi de pe băncile şcolii şi până la sfârşitul vieţii”.

Am ajuns mai devreme la întâlnirea cu Roz Townsend. Doream să-mi liniştesc bătăile inimii şi să îmi fac ordine în gânduri înainte de-a pune reportofonul între noi. Doar că şi ea a venit mai devreme… Ştiam că urma să cunosc un om venit de peste mări şi ţări pentru a vorbi despre… comunicare. Un domeniu care nu îmi e străin în teorie, dar a cărui punere în practică s-a dovedit o problemă deseori şi nu-mi doream deloc să se întâmple la fel şi acum. Am recunoscut-o din fotografie (întotdeauna m-a fascinat diferenţa aproape izbitoare dintre fotografie şi realitate). Înaltă, zveltă, cu gesturi delicate, Roz a reuşit aproape instantaneu să-mi alunge toate grijile. Şi doar la final mi-a mărturisit unul dintre secretele unui interviu reuşit: „Fii curios. Omul din faţa ta are o poveste. Dacă îl laşi să te poarte alături de el, totul o să vină de la sine”. Aşa s-a şi întâmplat.

Andreea Petrescu: Spuneţi-ne mai multe despre carte. Poate oricare dintre noi să fie un prezentator de succes?

Roz Townsend: Sigur că da. Toţi avem abilităţile necesare pentru a ne prezenta ideile în faţa altor oameni. Indiferent de profesia în care activezi, succesul tău depinde într-o mare măsură de modul în care interacţionezi cu ceilalţi. Cartea mea, „Dezvoltă-ţi abilităţile de comunicare. Idei simple pentru prezentări de succes”, apărută în limba română la editura Curtea Veche, are la bază o idee: e minunat să ai cunoştinţe solide într-un domeniu, dar este la fel de important să poţi să comunici bine cu ceilalţi. Toţi avem aptitudini, toţi ştim să comunicăm bine. Dacă te uiţi la un copil care abia a învăţat să vorbească, vei vedea că spune ce vrea să spună cu bucurie, fără să-i fie teamă sau ruşine. Se întâmplă ceva pe parcurs însă. Ajungem la şcoală, trebuie să cerem permisiunea să răspundem la întrebări, ridicăm două degete şi ni se spune că răspunsul nostru e greşit. Şi de aici survine o teamă de a vorbi în public sau de a ne exprima ideile, intervine ruşinea. Cred aşadar că, pentru a ne depăşi aceste temeri, trebuie să revenim la momentul şi situaţia care le-au generat. În al doilea rând, cu cât faci un lucru de mai multe ori, cu atât el devine mai uşor de făcut. Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul prezentărilor cu public.

 A.P.: Chiar doream să vă întreb un astfel de lucru, referitor la copii. Ştiu că aţi avut proiecte în grădiniţe, alături de cele destinate adulţilor. Avem de învăţat de la copii mai mult decât au ei de învăţat de la noi? 

R.T.: Fără îndoială. Avem de învăţat şi dacă ne uităm la propria copilărie. Dacă ştim că fiecare dintre noi avem acest dar de a vorbi liber, atunci trebuie să descoperim ce s-a întâmplat şi ce ne-a făcut să-l pierdem. Îmi amintesc că atunci când eram mică am avut de jucat o piesă de teatru la şcoală, pentru o serbare. La un moment dat mi-am uitat textul şi m-am speriat, am coborât de pe scenă, am fugit la mama şi am rugat-o să mă ajute, dar mi-a spus că nu are cum pentru că nu ştia textul. Oamenii din public au început să râdă. Bineînţeles, nu de mine râdeau, ci de situaţie, nu o făceau cu răutate. Dar eu am rămas cu impresia că ori de câte ori voi spune ceva în public, oamenii vor râde. Acolo e aşadar locul în care a trebuit să mă întorc pentru a-mi depăşi frica. S-ar fi putut întâmpla oricui să uite textul, nu a fost un lucru care vorbea despre mine ca individ, ci mai degrabă o chestiune de context. Sigur, există terapeuţi care ne pot ajuta în acest sens, dar cred că e util să facem asta singuri, să încercăm să ne întoarcem la sursă şi să eliminăm tensiunea de acolo. Altă situaţie: mulţi dintre noi au creat poveşti în copilărie care se reflectă în ceea ce facem la maturitate. De exemplu, copiii care erau singuri la părinţi şi cărora li s-a născut un frate se pot gândi atunci că asta s-a întâmplat pentru că n-au fost suficient de buni, altfel părinţii n-ar fi simţit nevoia să mai facă un copil. Şi ajung în situaţia în care, la 40 de ani, copilul din ei încearcă în continuare să-şi impresioneze părinţii, fără ca omul adult care au devenit să îşi dea seama. Din această cauză sunt nefericiţi, fără să ştie că rădăcinile nefericirii lor sunt departe, în copilărie. 

A.P.: Cartea poate fi un îndrumar nu doar pentru prezentările la locul de muncă, ci şi pentru viaţa de zi cu zi? Ne poate ajuta în relaţiile cu familia, cu prietenii noştri?

R.T: Desigur, ideile asupra cărora m-am oprit în carte au în prim-plan prezentarea în faţa unei audienţe, dar ele pot fi aplicate în cazul oricărui tip de relaţie. Trebuie să reuşim să ne exprimăm ideile clar şi cu instrumentele potrivite, e foarte important în orice sferă a vieţii noastre. Multe idei bune se pierd tocmai pentru că nu ştim să le expunem sau ne e teamă. Ambiţia, creativitatea, dorinţa de a face lucrurile bine trebuie să fie însoţite de o exprimare clară, altfel se întorc împotriva noastră sau nu ne duc nicăieri. Una dintre chei este aceea de a fi liniştit în relaţia cu tine însuţi. Dacă ai o relaţie proastă cu tine, şi ceilalţi vor avea şi comunicarea cu ei va avea de suferit. O mare parte a cărţii trimite către auto-examinare. Spun deseori povestea unui prieten de-ai mei care a suferit un accident şi a rămas fără un picior. Trebuia să ţină prezentări sau să cunoască oameni, viaţa lui a continuat la fel ca înainte, dar şi-a dat seama de un lucru. De fiecare dată când urca pe scenă sau făcea cunoştinţă cu cineva, primul lucru pe care îl spunea era: sunt Wayne şi mi-am pierdut un picior într-un accident de maşină. În felul acesta, slăbea tensiunea cu care oamenii l-ar fi privit pe toată durata interacţiunii. Le arăta tuturor că este perfect conştient, că nu are nicio problemă, că se acceptă pe sine aşa cum este şi în felul acesta se relaxau şi ceilalţi. Nu îl mai priveau cu grijă, nu îşi ocupau mintea întrebându-se ce i s-a întâmplat şi puteau fi atenţi la ce spune.

A.P: Cât de importante sunt cărţile pentru a ne transforma în buni comunicatori?

R.T.: Cititul ne oferă acces la atât de multe idei încât da, pot spune că este esenţial pentru a avea o viziune frumoasă, pentru a căpăta un vocabular dezvoltat, pentru a ne putea exprima clar. Una dintre cărţile pe care le-am scris se referă la îmbunătăţirea vitezei de citire, fiind şi unul dintre cursurile pe care le ţin. Nu degeaba se spune că „în şcoală înveţi să citeşti şi după ce termini şcoala citeşti ca să înveţi”. Cărţile înseamnă putere. Omul care nu ştie să citească se simte deseori slab şi nepregătit în comparaţie cu ceilalţi. Din fericire, există astăzi cărţi audio şi filme, dar nu este suficient. A citi înseamnă a căpăta control asupra limbajului şi asupra gândurilor. Cu cât citeşti şi cu cât scrii mai mult, cu atât capeţi mai multă siguranţă de sine.

A.P.: Putem învăţa să citim oameni la fel de repede cum citim cărţi? 

R.T.: Dar facem asta oricum. Şi mă refer aici în primul rând la faptul că limbajul verbal reprezintă doar o mică parte din comunicare. Oamenii nu ştiu că de fapt, la nivel inconştient, îi citesc mereu pe ceilalţi, identifică discrepanţele dintre cuvinte şi gesturi. Şi revin la copii. De mici ştim cum să atragem atenţia asupra noastră. Ştim că dacă vrem ca mama să ne acorde atenţie, o tragem de mânecă sau plângem. În plus, copiii au exerciţiul privitului în ochi, îţi iau capul între palme şi îl întorc, ca să fiţi faţă în faţă. Ştim cum să facem lucrurile încă de când suntem mici, apoi intervin normele sociale, jena şi aşa mai departe. Socrate spunea că o viaţă pe care nu o examinăm, pe care nu căutăm să o înţelegem, nu merită trăită.

A.P.: Care sunt obstacolele pe care le întâmpinăm în comunicare?

R.T.: Limbajul este unul dintre ele. Spre exemplu, acum depind în totalitate de traducerea limbii române în engleză sau pot dialoga doar cu cei care cunosc limba. În Australia, ţara mea de origine, nu avem o limbă secundară care să se fi impus în programa şcolară. Limbile care s-au predat au fost diferite în funcţie de perioadele istorice. În anumite perioade s-a învăţat germana, în altele indoneziana sau vietnameza, dar niciuna dintre ele nu s-a impus prin lege. Şi este păcat ca mulţi copii şi tineri să gândească doar „englezeşte” şi să nu ştie nicio altă limbă străină. Nu au acces la multe dintre lucrurile pe care învăţarea unei limbi străine le oferă. Pe de altă parte, cred că una dintre funcţiile pe care le-a îndeplinit limbajul atunci când a fost creat a fost aceea de a face distincţia dintre bine şi rău, dintre ce e corect şi ce nu. Înainte de limbaj nu exista bine sau rău. Dar tocmai această bivalenţă bine/rău ne împiedică să comunicăm bine unii cu ceilalţi. Atunci când scopul tău este acela de a-l convinge pe celălalt că tu ai dreptate şi el greşeşte, nu comunici. Credem cu tărie că a avea dreptate e mai important decât a fi generos şi aplicăm modul acesta de a gândi de pe băncile şcolii şi până la sfârşitul vieţii. În acest moment din istorie însă, avem nevoie de alte cuvinte pentru a comunica şi de alţi poli în funcţie de care să înţelegem realitatea, mai presus de vederea alb-negru care ne spune că un e bun sau rău. Marile probleme au fost generate de modul acesta de a vedea lucrurile. Personal, cred că o distincţie mai bună decât cea bine/rău este: lucrul acesta funcţionează sau nu? Şi dacă nu, atunci ce lipseşte pentru a-l face să funcţioneze? E o schimbare de accent care înseamnă ca în primul rând să judecăm mai puţin şi să înţelegem mai mult.

A.P.: Prin urmare, un mod de a rezolva problemele este acela de a te concentra asupra problemei sau situaţiei şi nu de a arăta cu degetul asupra celorlalţi. 

R.T.: Exact. Dar cere mai mult efort pentru că există deja un tipar căruia ne supunem. Înseamnă să ieşim din închisoarea gândirii noastre şi să încercăm ceva nou. Generozitatea, integritatea, responsabilitatea faţă de ceilalţi sunt ceva mai puţin exersate decât lupta pentru a dovedi că deţinem adevărul absolut. 

A.P.: Într-un alt interviu aţi spus că citiţi 90 de minute pe zi. Faceţi asta în continuare?

R.T.: Da, îmi place să citesc, nu numai cărţi, ci şi să mă pun la curent cu evenimentele. Citesc aşadar lucruri care mă interesează profesional, care ţin de domeniul meu, dar şi literatură şi ştiri din toate domeniile.

A.P.: Aţi scris un articol în care vorbeaţi despre legătura dintre creativitate şi rutină, în sensul în care cea de-a doua este o condiţie pentru prima. Automatismele, lucrurile pe care le facem zi de zi, sunt utile sau trebuie trecute prin filtrul raţiunii? 

R.T.: Cred că depinde foarte mult de zona în care se manifestă automatismele. Mulţi oameni nu-şi dau seama că reacţionează automat la unele lucruri în cazul cărora ar trebui să îi ghideze mai degrabă raţiunea. Spre exemplu furia. Îmi place să le vorbesc oamenilor despre faptul că pot schimba emoţiile negative şi pot să nu mai reacţioneze automat atunci când acest lucru le dăunează. În cazul meu de exemplu, atunci când ajungeam acasă după cursuri pe care le ţineam în alte oraşe, prima jumătate de oră era minunată. Toată lumea, soţul, copiii, câinele, toţi erau bucuroşi să mă vadă, ca apoi să intru într-o stare de stres gândindu-mă la ce am de făcut, la ce nu am făcut la timp, şi îi făceam pe toţi să fugă din jurul meu. Şi situaţia asta se repeta. Mi-am dat seama atunci că îmi provocam singură stresul. Îmi citeam mailurile, mă uitam peste programul zilelor următoare şi simţeam că sunt copleşită, îmi spuneam că nu pot face faţă. Şi după ce îmi spuneam asta, într-adevăr nu făceam faţă. Aşa că m-am oprit puţin, am început să separ lucrurile pe care trebuia să le fac de cele care puteau fi amânate. E important şi să ai o disciplină, să te concentrezi asupra lucrului pe care îl faci şi mai puţin asupra a ceea ce urmează să faci sau ai făcut, să reuşeşti să pui între paranteze gândurile care te împiedică să te concentrezi. Într-unul dintre cursurile mele îi rog pe oameni să estimeze procentul gândurilor pe care le îndreaptă în fiecare zi asupra prezentului, viitorului şi trecutului. Prezentul obţine de fiecare dată cel mai mic scor. Cu toţii avem planuri de viitor, dar ele pot rămâne în fundal, iar atenţia noastră poate fi direcţionată către ceea ce facem în prezent. 

A.P.: Când aţi decis să urmaţi această cale, de a-i învăţa pe ceilalţi cum să comunice mai bine?

R.T.: Am fost dintotdeauna interesată de comunicarea dintre oameni. Un moment de cotitură pentru mine a fost însă unul dramatic. Sora mea, o fată extrem de deşteaptă şi iubitoare, s-a sinucis în urmă cu 12 ani. Şi m-am întrebat atunci ce îşi spunea, care erau gândurile în jurul cărora gravita şi care au împins-o să facă gestul acesta. Mi-am dat seama că oamenii ascultă vocea minţii lor şi o cred, şi asta influenţează totul, de la modul în care se văd pe ei înşişi până la cel în care îi văd pe ceilalţi şi în care acţionează. Misiunea mea, mi-am spus, va fi aceea de a le spune oamenilor că lucrurile pe care şi le spun sunt extrem de importante. Oamenii care vor să slăbească de exemplu, se lamentează şi se condamnă pentru că au mâncat o prăjitură, pentru că au cedat, şi spunându-şi „sunt slab, nu am voinţă”, nu fac decât să se simtă groaznic. Pe când dacă s-ar întreba mai degrabă „ce pot face să fiu sănătos?” decât să-şi spună „sunt gras şi lipsit de voinţă” s-ar supune la un fel de joc mental al creativităţii, s-ar provoca pe ei înşişi să găsească soluţii. Prin ceea ce fac, îmi doresc să nu fac rău şi să ajut oamenii să fie mai puternici în ceea ce fac. Asta este intenţia mea. Din lucrul cu oamenii am înţeles că nu ştim de multe ori care ne sunt intenţiile atunci când comunicăm. Dacă intenţia mea este aceea de a te face să crezi că sunt într-un fel sau altul, pornesc de la premisa greşită. Ar trebui ca mai degrabă să mă gândesc la impactul pe care îl am asupra ta, asumându-mi faptul că pot să aud orice de la tine, şi să fac asta fără să îmi pierd cumpătul. Nu trebuie să fiu de acord cu ceea ce spui şi nici să te fac să fii de acord cu ceea ce spun. Relaţiile cu ceilalţi nu sunt un meci de box, comunicarea înseamnă cooperare. A avea o idee nu înseamnă a deţine adevărul. Maturitatea emoţională şi auto-controlul sunt cheile care ne ajută să înţelegem că sunt multe lucruri dincolo de ceea ce noi credem a fi adevărul absolut.

Interviu consemnat de Andreea Petrescu pentru www.clubdiverta.ro, noua revistă de cultură urbană îngrijită de publisherul catchy.ro. Fotografii: Laurenţiu Stoica



Citiţi şi

Ailăviu, jeotem, tiamo? Nu, te iubesc, să moară mama!

Ființa utilitară

O femeie mândră de curajul ei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
597 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro