Rugă pentru Paris

Victoria Serman

14 November 2015

Victoria SermanStai pe o terasă cu vedere pe Sena. Savurezi în liniştea serii de vineri un pahar de Bordeaux si o conversaţie pasionantă. Ignori mesajele care îţi intră pe telefon. Ai stat deja toată ziua cu ochii pe el şi, oricum, conform zicalei consacrate „no wifi, talk to each other”, nu ar fi politicos faţă de prieteni.

Și telefonul continuă să vibreze, iar ecranul se aprinde cu insistenţă la interval de câteva secunde.

Discret, vrei totuşi să îţi arunci un ochi, să vezi ce pretendent se mai manifestă. Vezi că ai 21 de mesaje. Suspect. Citeşti cu stupoare:

Esti bine??? De ce nu răspunzi?? x 10 (România)

Heeeey, tell me you’re safe! (Singapore)

Dove sei??? (Italia)

Estas bien?? (Chile)

Dis-moi que tu vas bien! (Hong Kong)

Watching TV. What’s going on?? (USA)

J’espère que tu es chez toi… (Toulouse)…

Nu înţelegi ce se întâmplă şi faci o glumă bună (Ia uite cât de mult mă iubesc prietenii de pe tot mapamondul!), anticipând că veştile sunt proaste.

De aici, cred că va trebui să trec la persoana I singular pentru că, oricât aş încerca, nu mă mai pot detaşa, nu mai pot pretinde că nu este vorba despre mine şi că eu nu trăiesc în realitatea aceasta. E ca şi cum aş trece de la un episod la altul pentru că eu, cea de acum, nu mai sunt eu, cea de acum câteva ore…

pray for paris

Încerc să mă conectez pe internet. Merge greu… Nu e ceva neobişnuit în Franţa. Dar e totuşi ceva ciudat care pluteşte în aer. Aşteptând să se încarce pagina, realizez că zgomotul care începuse să mă deranjeze cu câteva minute bune în urmă venea de la sirene… Trec multe, agitate, cu girofarurile puse. Trec chiar pe lângă terasă.

22:27 „Mai multe atentate au avut loc în această seară… 40 de morţi… 60 de ostatici…” Sângele îmi îngheaţă şi am impresia că sunt din nou în ianuarie. Că sunt din nou Charlie… Citesc şi respiraţia îmi devine dificilă. Arondismentul 10 si 11… Mă sufoc. Acolo mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei şi acolo ar fi trebuit să fiu în seara aceasta. Că aşa e providenţa. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus şi dacă ai zile… Verific febril cine a dat Safety Check pe Paris Terror Attacks şi îmi verific prietenii unul câte unul. Câţiva lipsesc si încep telefoanele. Cu un ochi urmăresc pe calculator informaţiile actualizate.

23:25 Starea de urgenţă e declarată, frontierele Franţei sunt închise. Mă simt ca în ianuarie, când nu mai aveam nici curaj să ies pe stradă. „Allahou Akbar” – strigă teroriştii, executând ostaticii unul câte unul. Văd pe twitter. Unul dintre ostatici transmite în direct. Și sirenele continuă să urle înnebunite pe lângă mine, iar girofarurile mă panichează. Văd mesajul unui englez disperat. A reuşit să iasă din zona în care se trage, nu ştie unde să se ducă. E pierdut. Antrenată în mod trist şi accelerat de #Colectiv, reacţionez postând un mesaj: dacă e cineva pierdut în Parisul sub gloanţe, să mă contacteze. Primesc o mulţime de mesaje în privat. Situaţia e cumplită.

02:54 140 de victime, zeci de răniţi şi bilanţul continuă să crească… Informaţii incerte despre teroriştii care au fugit şi sunt daţi în urmărire. Alături de poliţia pariziană, 1500 de militari mobilizaţi.

Iar mie mi-e groază! Sunt la adăpost, dar mi-e frică! Mă descopăr laşă! Și nici măcar nu am fost acolo. Nu eu am avut arma la tâmplă, nu în mine s-a tras. Nu eu am văzut oameni în sânge lângă mine, pe mine… Oameni executaţi ca nişte animale, închişi fără nicio şansă de scăpare.

Dar aş fi putut fi eu! Și mi-e groază!

Încerc să analizez la rece situaţia. Să nu mă las impresionată şi să nu le dau satisfacţie acelor dezaxaţi (cum spune un prieten). Știu că mişcarea lor a fost calculată. Că au vrut audienţă şi că au avut-o. Că au obţinut efectul scontat care se va amplifica cu fiecare decizie ce le va starifica opera.

Dar mi-e groază!! Pentru că oraşul de vis s-a transformat într-un oraş de coşmar. Într-o junglă în care încă umblă fiare însetate de sânge. Într-o scenă de război. Și mi-e groază să ies din casă, să-mi las copiii la şcoală, să intru în mulţime… Să retrăiesc teroarea zilelor de ianuarie în care viaţa îngheţase şi doar frica şi durerea pluteau nestingherite în tot oraşul. Și continui să privesc maşinile de poliţie, militare, ambulanţele trecând cu sirenele şi girofarurile puse…  Și singurul lucru pe care îl pot face în clipa aceasta este să…  mă rog pentru Paris.



Citiţi şi

Femeile din Palestina

Sunt babă, rezist!

Noi știm când trebuie să vă furăm din grădină

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,417 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro